Serban Stanescu - Inceputul Calatoriei (Ex - Ritmuri Interioare) Zero Negatii

Începutul călătoriei Cuprins Pagina 1 din 104
© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

Cuprins:
Titlul
* Începutul Călătoriei * Despre carte * Ritmuri interioare * Ţestoasa
şi iepurele *Călătoria şi popasul * Atingerea sau Arta de a visa *
Copilul din noi * Picătura de iubire * A face diferenţa * Gândurile *
Matrix-Unplugged * Spaţiul vital * Mic tratat de autoinstruire *
Despre fericire * Pasărea Phoenix se întoarce * Postfaţă la ediţia a V-
a * Contact *
V. 5.0, mai 2010
LICENŢĂ ŞI TERMENI DE UTILIZARE

PENTRU VERSIUNEA ELECTRONICĂ
Faceţi clic pe iconul de mai jos pentru detalii privind drepturile şi
obligaţiile:
Grafică, design copertă, tehnoredactare, realizare e-book, Stănescu Şerban.

© Copyright Stănescu Şerban. Toate drepturile rezervate.
Ediţie revăzută şi adăugită, v. 5.0., mai 2010

Dumnezeu există şi poate fi atins.

Îţi mulţumesc Doamne că mi-ai îngăduit să te ating, înainte de
a pleca din această lume!
Îţi mulţumesc pentru Monica, un mare dar de la tine şi te rog
să mă ierţi pentru toate supărările pe care ţi le-am pricinuit, atât
prin aceşti Îngeri ai tăi cât şi prin toţi ceilalţi faţă de care am greşit.
Îţi mulţumesc pentru ceilalţi doi Îngeri Păzitori, — Antonina
şi Florina — pe care mi i-ai hărăzit.
Iartă-mă pentru toate nesăbuinţele, cele trecute, prezente şi
chiar viitoare. Sunt om şi pot greşi oricând. Toţi greşim aici.
Nădăjduiesc să fie din ce în ce mai mici şi mai puţine greşelile de
acum înainte.
Mă bucur că am găsit în mine puterea să îţi cer ceva. Mulţi
mor înainte să afle că exişti. Eu am căpătat mult mai mult, pentru
că ţi-am cerut mult mai mult. Cine are ochi de văzut, să vadă!
Dedic această carte, tuturor celor care vor găsi în ei

curajul de a îşi spune lor înşile în faţa oglinzii şi celor faţă de
care au greşit:
“TE ROG IARTĂ-MĂ!”
“Iartă-mă” este cel mai bun început pentru orice. Este
semnul deschiderii ce va avea loc, după rostirea acestei
formule magice.

Începutul Călătoriei
Pe tot drumul vieţii noastre, luăm decizii. Facem Alegeri.

Am luat propriile mele decizii, am făcut propriile mele alegeri.
Fiecare dintre ele şi toate împreună, constituie acum Calea.
Fiecare decizie a fost o alegere şi fiecare alegere a fost, este şi va fi
întotdeauna, un pas.
Fiecare pas pe care îl fac, fiecare pas pe care îl faci, este Calea
Vieţii mele, de aceea, este ŞI Calea Vieţii tale.
Dacă priveşti înapoi şi aceşti paşi par a fi împrăştiaţi, sau prea
împrăştiaţi pentru a îţi arăta o Cale, asta înseamnă că ai irosit o
mulţime de energie, doar pentru a îţi ocupa timpul cu ceva, fără să
ai un scop precis. Un Obiectiv. Tot ceea ce ai vrut să faci într-
adevăr, a fost să îţi consumi timpul. De unde ştiu asta? E simplu de
observat! Am făcut aceiaşi paşi, am privit în urma mea, în propria
mea Viaţă şi am văzut acelaşi şablon ciudat. Dar m-am întrebat
„Trebuie să fie aşa mereu? Pot să schimb ceva?”
Este extrem de dificil pentru mine să indic precis către o zi
anume, o lună, un an şi să spun „Acesta este primul pas”. Dar îmi
este mult mai uşor să indic un eveniment din viaţa mea, care m-a
scos din ordinar şi m-a propulsat direct în extraordinar. Şi această
zi, o pot numi Primul Pas pe Cale. Pentru că exact în acea zi, am
devenit conştient de faptul că Viaţa poate fi trăită şi altfel decât
aşteptând să treacă timpul, făcând lucruri doar pentru a îmi umple
timpul cu ceva.
Atunci când această zi soseşte, descoperi că de la primul pas
făcut, există un Fir Călăuzitor care conectează toate celelalte
„puncte”, paşii şi toate punctele împrăştiate pe care le vedeai şi
care credeai a fi viaţa ta şi care încep să capete semnificaţii din ce
în ce mai profunde şi pentru tine şi pentru ceilalţi.
În ce mă priveşte, Primul Pas, este situat undeva în copilăria
mea, când aveam cam opt ani şi jumătate. Dar mi-au fost necesari
peste 40 de ani pentru a descoperi Firul Călăuzitor. Mă simt
foarte neplăcut că trebuie să admit asta, dar a fi sincer cu tine
însuţi, face parte din joc. Parte din Călătorie. Am fost aproape orb
în toţi aceşti ani, în ciuda tuturor faptelor care au fost acolo, în faţa
ochilor mei, tot timpul. Atunci când vei găsi tăria să accepţi ceea ce

eşti acum, vei fi în măsură să te mişti mai departe, drept înainte. Şi

o vei face atât de rapid, atât de bine, cu atât de multe, atât de
frecvente mici succese, încât îţi va fi extrem de dificil să le mai
percepi ca pe nişte „puncte” de acum înainte. Tot ceea ce vei mai
putea vedea, este Calea.
Al Doilea Pas al meu, acela care mi-a revelat Firul
Călăuzitor şi mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna, a fost prima
publicare a primei mele cărţi, „Ritmuri Interioare”. Aceasta a fost pe
21 aprilie 2007.
Din această zi, totul s-a schimbat în viaţa mea. Viteza cu care
mă mişc, frecvenţa succeselor, totul!
Pentru tine, această carte este concepută să îţi arate ce poate
face un om obişnuit dacă îşi urmează Calea Sa.
Înainte de publicartea cărţii, în 2007, eram un nimeni. Eram
unul din cele 6,5 miliarde care luptau pentru supravieţuire, sărind
de la o datorie la următorul salariu. Daaa, eram tare bun la jocul
acesta! Mă descurcam să evit să fiu îngropat în datorii şi bilanţul
financiar la finele fiecărei luni, era zero sau plus. Eram foarte
mândru de mine că am putut evita ani în şir să mă scufund şi până
la urmă, să mă înnec în datorii. În final, am realizat că asta este
ceva ce fac cel puţin 3 miliarde de oameni de pe Pământ, zi de zi,
exact ca mine. Cu ce eram eu diferit faţă de ceilalţi, exceptând
faptul că m-am născut în România şi că mi-am trăit aproape toată
viaţa în ţară? Îmi este foarte greu să spun cu certitudine, dar
presupunerea cea mai bună pe care o pot face, este că aceiaşi 3
miliarde, trăiesc exact cum trăiam eu! Asta înseamnă că merg la
serviciu, îşi cheltuie pe piaţa locală puţinii bani pe care îi câştigă, se
întorc acasă, mănâncă, dorm, se trezesc şi ciclul se reia până la
ultima zi a vieţii lor. Ei bine, în unele ocazii speciale, economisesc
destui bani cât să îşi permită o vacanţă de 5 zile, la un hotel ieftin,
într-o staţiune balneo-climaterică.
Suntem noi concepuţi să trăim astfel? Tu eşti?
Acum, să mergem mai departe.
Al Doilea Pas pe care l-am făcut, aşa cum spuneam, a fost
prima publicare a primei mele cărţi.
De-a lungul anilor, am auzit multe despre ceea ce oamenii în
mod obişnuit numesc „talent”. De multe ori am văzut cu proprii mei
ochi ce sunt talentele, sau aptitudinile native sau Haruri Divine —
este acelaşi lucru — ce rezultate aduc ele în viaţa ta, dar am crezut

în ceea ce spun alţii despre „talent”. Aşa încât, în loc să îmi caut
aptitudinile native — talentele, Harurile — să muncesc din greu
pentru a le dezvolta şi a le şlefui, am făcut o mulţime de alte
alegeri, imaginându-mi că ele îmi vor aduce tot ceea ce am nevoie.
Dar lucrurile au mers prost; zi de zi îmbătrâneam şi visam în
continuare la „zilele însorite” ale vieţii mele, care vor veni.
Aşa încât, dacă asta îţi sună familiar, atunci cu siguranţă vei
continua să citeşti. Până la urmă, e o chestiune de curiozitate.
Unde este Începutul Călătoriei Tale?
Ei bine, aşa cum spuneam mai înainte, trebuie să îţi găseşti
Primul Tău Pas.
Capitolele următoare, sunt concepute să îţi arate cum mi-am
descoperit Primul Meu Pas, Al Doilea Pas, Firul Călăuzitor şi
Calea.
Următoarele povestiri trebuie să fie punctul de început,
mijlocul de a te încuraja şi a te ajuta să cauţi înăuntrul tău care
este Ritmul Tău Interior.
Pentru că Ritmul Tău Interior ESTE FIRUL

CĂLĂUZITOR!
A îţi găsi propriul Fir Călăuzitor, va schimba în mod

spectaculos felul în care percepi fiecare moment al vieţii tale, vei
vedea stranii conexiuni între evenimentele propriei tale vieţi,
conexiuni care îţi vor oferi răspunsuri la întrebările rămase fără
răspunsuri şi care s-au adunat într-o uriaţă stivă în mintea ta, de-a
lungul anilor, târându-te departe de ceea ce numim în mod obişnuit
„Succes”, „Fericire”, „Bunăstare” şi altele asemenea.
Aşa încât, întrebarea mea pentru TINE este:
Esti gata pentru Începutul Călătoriei

Tale?

Despre carte
Am scris această carte, pentru toţi cei care se află sau s-au
aflat mai curând sau doar cândva, într-un moment de mare
dificultate, un moment de răscruce. Într-un moment în care toate
par să fie potrivnice; când viaţa pare să ne strivească şi totul pare
că se năruie în jur. Într-o astfel de împrejurare am început scrierea
ei.
Am trecut de mai multe ori prin astfel de momente dificile şi
am simţit că mi-ar fi fost bine dacă cineva ar fi fost alături de mine,
să îmi explice încotro să o apuc, ce să fac, cum să fac. Sau măcar
să-mi spună o vorbă bună, să mă încurajeze, să mă ajute să văd
situaţia din altă perspectivă. Ar fi fost la fel de bine, dacă aş fi găsit
o carte, în care cineva să povestească viaţa lui, alegerile pe care le-
a făcut şi către ce anume l-au condus. Ar fi contat prea puţin dacă a
avut succes, sau dacă ar fi fost vorba despre o nereuşită, aşa cum
şi în aceste momente, asta este pentru mine lipsit de interes. Şi
când mi-a fost greu ca şi acum, am apreciat că important este să
poţi să afli o poveste a cuiva. Importantă mi se pare transmiterea
experienţei. Cineva care a trecut prin aceeaşi alegere şi de la care
să afli ce a făcut. Care au fost schimbările, ce a înţeles din acestea,
cum i-a fost afectată existenţa de o decizie sau alta. Pur şi simplu,
m-aş fi mulţumit şi cu o relatare reportericească a faptelor. Dar,
acea carte a fost de negăsit. Faptul că a fost de negăsit pentru
mine, este departe de a însemna că ea este inexistentă. Dar dacă
există astfel de cărţi şi atunci când am simţit nevoia uneia a fost de
negăsit, înseamnă că sunt prea rare. De aceea, mi-am propus să
ofer tuturor celor care se află în dificultate, o parte din experienţa
mea; ca orientare. Ca idei de pornire, spre a soluţiona astfel de
stări de fapte, care par să conducă la un sfârşit definitiv.
Am scris această carte, în primul rând pentru mine, pentru a-
mi fi un istrument de autocunoaştere şi a mă ajuta singur să mă
înţeleg. Apoi, am înţeles că prin ea, pot face acelaşi lucru şi pentru
alţii. Pot să îi ajut să se regăsească în ei înşişi şi în cei din jurul lor.
Acum când scriu aceste rânduri, am ajuns să înţeleg că tot
timpul putem alege şi că de alegerea făcută, depinde felul în care
va curge existenţa noastră. Orice alegere, aduce schimbare.
Important este să alegi, mai ales atunci când ceva te

nemulţumeşte.
Pot spune că această carte este o călătorie pe care am făcut-o
şi pe care continui să o fac, din dorinţa de a mă cunoaşte. O
călătorie la care vă invit să vă alăturaţi şi în care caut să mă
descopăr pe mine însumi: mie şi în egală măsură dumneavoastră.
Şi în acest fel, să mă înţeleg mai bine. Atât pe mine, cât şi pe pe cei
din jurul meu. Să înţeleg cu ce îmi pot fi de folos mie însumi şi cu
ce le pot fi de folos celor din jurul meu.
Această carte s-a mai născut şi din faptul că văd în jurul meu
din ce în ce mai multă durere şi confuzie, la foarte multă lume.
Sper ca prin această carte, să pot aduce un strop de Lumină în
sufletul celor pentru care viaţa pare să fi fost altceva decât un
zâmbet şi o zi însorită. Sper să pot aduce acea vorbă bună, care
mie mi-a lipsit atunci când acolo, înăuntru, mă durea foarte tare şi
privirea îmi era dezorientată, fără a şti încotro să merg.
Sper să pot oferi prin această carte, un Curcubeu înflorit în
suflet, tuturor celor care o citesc.
Închei spunând clar şi deschis că această carte trebuie privită
ca un fapt de viaţă, fiind doar un fapt de viaţă; adică, altceva
decât soluţia definitivă şi universală a tuturor problemelor. Este mai
mult o provocare la a căuta soluţii, la a vă cunoaşte mai bine.
E lipsit de sens să spun că deţin secretul Pietrei Filosofale sau
al bogăţiilor fără număr. Chiar dacă deţin acest secret, el are o
formulă unică, valabilă doar în cazul meu şi a cărei aplicare, dă
rezultate doar în cazul meu. Formula, dacă există, cel care o caută,
o va ghici printre rânduri şi, mai mult ca sigur, o va putea adapta
pentru sine şi o va putea aplica. Fără adaptare şi APLICARE ÎN
PRACTICĂ însă, repet, dacă există, este o simplă poezie, cum bine
a spus Eminescu, o poezie ale cărei versuri sună bine „din coadă”.
Pe calea pe care am mers eu însă, am găsit destulă frumuseţe
pentru a supravieţui şi a avea motive de bucurie, poate chiar de
fericire. Am încercat să prezint pe scurt, ceea ce m-a învăţat viaţa
despre mine, despre lume şi despre semenii mei.
Am făcut aceasta cu speranţa că cei care o vor citi, vor găsi cel
puţin o idee care să îi călăuzească, să îi ajute să iasă dintr-un impas
în care se află într-un moment delicat al existenţei lor. Unele
adevăruri pe care le-am prezentat în această carte, le-am
descoperit mai uşor. Pe altele însă, le-am descoperit greu, plătind
un preţ mare. Nădăjduiesc că cei care se vor afla într-o situaţie

asemănătoare, citind această carte, vor avea un ajutor care să le

îngăduie să plătească un preţ mai mic, pentru o învăţătură pe care
eu deja am plătit-o scump. Am considerat că este păcat să ţin doar
pentru mine ceea ce am aflat împiedicându-mă de propria mea
neştiinţă, pe cărările vieţii. De vreme ce am reuşit să mă ridic,
înseamnă că am găsit cel puţin o soluţie. Poate că sunt multe altele
mult mai bune. Poate că sunt multe altele mult mai simple şi mai
eficiente. Dar dacă vă veţi afla în una dintre aceste situaţii, cel
puţin aveţi o orientare.
Vă urez în continuare ca Iubirea, Adevărul şi Lumina să vă
umple sufletul, întreaga fiinţă şi întreaga viaţă!
Autorul

Ritmuri interioare
De-a lungul anilor, am descoperit câteva forme de existenţă
ale fiinţei umane, care au reuşit să supravieţuiască indivizilor şi
secolelor. Forme de existenţă care constituie bucuriile mele,
sprijinul meu, mai ales atunci când evenimentele vieţii tind să mă
strivească. Atunci, în astfel de clipe, apelez la aceste tezaure pe
care le-am acumulat înăuntrul fiinţei mele, de-a lungul anilor.
Printre formele de existenţă ale fiinţei umane care mi-au fost
tovarăş de-a lungul anilor, mai ales atunci când paşii mei se
împleticeau, când priveam către ziua de astăzi cu ochii
împăienjeniţi, iar speranţa zilei de mâine era pe punctul de a se
stinge, se numără muzica, pictura, sculptura, teatrul, filmul,
literatura, arhitectura şi chiar şi tehnica. Aş exagera spunând că am
preferinţe pentru o formă anume. Am mai curând preferinţe pentru
nişte autori anume.
Mult timp m-am întrebat de ce unii oameni preferă un anumit
gen de muzică iar alţii, altul. De ce unii caută toate aceste forme de
existenţă ale fiinţei umane, fiind chiar dispuşi să sacrifice ceva
pentru a ajunge la ele, alţii doar pe unele, iar alţii se păstrează
departe de oricare dintre ele, ba chiar le resping cu dispreţ şi cu o
superioritate strivitoare şi surprinzătoare pentru mine. Mi-au trebuit
ani de căutări ca să pot contura un răspuns. Exagerez spunând că
ştiu dacă este unul complet şi înclin să cred că pot fi doar
răspunsuri parţiale. Deoarece, este imposibil de închis într-un unic
răspuns, oricât de amplu ar fi acesta, un univers interior cum este
cel al oamenilor, al speciei umane, ca entitate. Este însă posibil să
surprind acele trăsături importante, care mă conduc la propriul
răspuns şi desigur, conduc la un răspuns pe oricine caută cu
adevărat răspunsuri la întrebările pe care confruntarea cu viaţa, aşa
cum este ea, le pune în calea noastră.
Am citit mult de-a lungul anilor, am ascultat muzică, am văzut
filme, expoziţii de artă, spectacole de teatru şi chiar am scris mult.
Fiecare din aceste forme, reprezintă un mod de a ne exprima pe noi
înşine. Fiecare se recunoaşte într-o anumită măsură în una din
aceste forme de manifestare. Cum se întâmplă acest lucru? Am
observat că fiecare om are un fel propriu de a percepe viaţa şi un
fel propriu de a o trăi. Unii trăiesc viaţa la o viteză care pentru alţii

este de neconceput, de neînţeles, cu atât mai puţin se poate pune

problema ca astfel de oameni să acţioneze, să pună în practică ceva
la o astfel de viteză. Alţii, dimpotrivă, trăiesc viaţa asemeni unui
film proiectat cu încetinitorul. Fiecare mod particular are avantajele
sale, trăsăturile sale particulare, care îl fac util în anumite
împrejurări şi în anumite contexte ale existenţei. Felul în care
reacţionează fiecare la ceea ce se petrece în jurul său, modul în
care mişcările sale se înlănţuiesc în această construcţie complexă,
plină de culori, parfumuri, senzaţii tactile, sunete, mişcare, repaos,
lumini şi umbre pe care o numim simplu "viaţă", l-am numit Ritm
Interior.
Fiecare om, are propriul său Ritm Interior.
Tot ceea ce facem, trebuie să ţină seama de acest ritm
interior.
Am observat atât din experienţa mea cât şi din a celor cu care
viaţa m-a pus faţă în faţă, o regulă. Mi-este greu să afirm că ştiu
cât este de simplă, sau dacă punerea ei în practică este simplă. Am
ajuns însă să înţeleg că încălcarea ei conduce la costuri mari.
Uneori atât de mari încât viaţa noastră se frânge şi încet-încet, se
destramă.
Această regulă, dar mai ales respectarea ei, ar putea fi o
soluţie pentru multe din durerile lumii, dacă este aplicată. Regula,
este una destul de simplu de exprimat:
Împacă-te cu propriul tău ritm interior.
Caută în viaţă tot ceea ce se potriveşte acestui ritm;
Exprimă-te potrivit acestui ritm;
Fă ceea ce îţi permite ritmul interior şi mai ales,
Evită să te iei după cei care îţi cer să îl schimbi.

Ritmul interior, este foarte greu sau aproape imposibil
schimbat. Este un dat cu care ne naştem. De altfel, este rău să faci
asta, pentru că înseamnă să devii altcineva decât ţi-a fost dat să fii
şi vei simţi mai devreme ori mai târziu înstrăinarea. Ritmul interior
însă, poate fi armonizat cu ceea ce se petrece în jurul nostru,
făcând alegerile potrivite, la momentul potrivit. Eu am încercat să

îmi schimb acest ritm. Am crezut o vreme că dacă mă voi strădui

din răsputeri, voi reuşi şi voi mulţumi pe toată lumea. Singurele
lucruri pe care am reuşit să le fac, au fost să mă conving de
contrariu şi să trec prin dificultăţi care, în repetate rânduri, m-au
pus în situaţia de a mă simţi singur şi înfrânt. Încercând să-mi
schimb Ritmul Interior, am reuşit să mă ridic împotriva mea, fără
să-mi dau seama. Am depăşit aceste momente, numai atunci când
am acceptat să acţionez potrivit ritmului interior pe de o parte şi
pe de altă parte, datorită celor care au lăsat în urma lor povestea
experienţei lor de viaţă, spusă într-un fel sau altul: muzică,
sculptură, film, literatură, teatru, pictură, tehnică şi tehnologie,
arhitectură şi atâtea altele. Consider important să spun că, au fost
şi acei care, chiar fără a lăsa o moştenire fabuloasă în urma lor,
cum au făcut-o Eminescu spre exemplu, mi-au spus o vorbă bună
cu blândeţe, cu bunătate, cu răbdare, atunci când m-am aflat la
greu. Şi aceştia au făcut ceva, au transmis ceva, au construit
ceva, pentru că eu port în mine, urma lăsată de ei, în acea
împrejurare grea a vieţii mele. Toţi aceştia, au lăsat o urmă, şi
astfel, datorită lor, m-am simţit altfel decât singur şi abandonat.
Am reuşit într-o anumită măsură, datorită lor, să găsesc
modalităţile prin care Ritmul meu Interior să poată fi potrivit cu cel
al evenimentelor. Să descopăr alegerile potrivite.
Această idee, poate fi exprimată şi altfel. Fiecare dintre noi,
are în interior un "ceas" propriu. Acest "ceas", "ticăie" cu o anumită
viteză sau, mai bine spus, cu o anumită frecvenţă. Dacă ne vom
afla în locul nepotrivit, în împrejurarea nepotrivită, "ceasul" nostru
interior va arăta o oră diferită faţă de a celorlalţi. De acest lucru
trebuie să ţinem seama. Este lesne de înţeles ce se întâmplă când
ajungi la servici la o oră după începerea programului. Acelaşi lucru
se petrece şi atunci când ne vom afla între oameni al căror "ceas"
funcţionează altfel decât al nostru, în locuri pentru care ne lipseşte
orice formă de atracţie, ba chiar mai rău, ne simţim incapabili să ne
ducem, dar o facem "pentru că aşa a zis X". Toată lumea ne va
privi mustrător şi ni se vor face reproşuri. De aici, se poate
concluziona uşor de ce bătrânii neamului au spus: "Omul potrivit
la locul potrivit". Aş mai adăuga eu "La momentul potrivit",
chiar dacă există o vorbă care spune "toate la timpul lor". Pe de
altă parte, dacă vom accepta să facem doar acele lucruri pentru
care simţim cu adevărat o chemare interioară, dacă vom căuta să

fim în preajma acelor oameni către care simţim o atracţie

deosebită, vom face ceea ce ne dictează ritmul interior şi vom
avea satisfacţii mult mai mari, iar neîmplinirile, vor trece mult
mai uşor.
Desigur, ceea ce vreau să spun, pot reformula astfel: vom mai
face greşeli şi vom suporta consecinţele acestora. Vom face greşeli,
aşa cum am mai făcut şi voi mai face şi eu. Ele vor fi însă din ce în
ce mai puţine şi cu consecinţe din ce în ce mai reduse şi mai puţin
grave. Iar atunci când ele se vor fi produs, vor fi greşelile noastre,
le vom putea recunoaşte astfel şi vor dispare motivele de supărare
pe ceilalţi şi pe noi înşine, pentru că am făcut ceea ce simţeam
nevoia să facem. Mai mult, urmându-ne Ritmul Interior, există
foarte multe şanse să fim alături de oameni care au făcut greşeala
pe care suntem pe punctul de a o face. Aceşti oameni, vor şti să ne
explice şi de ce trebuie să evităm să facem acel pas şi ce altceva
putem experimenta, ce altceva am putea să facem.
Ce este până la urmă viaţa? Un lung şir de experienţe pe
care le facem şi care ne conduc către evoluţie. Atât interioară, cât
şi exterioară. Felul în care ne trăim viaţa, depinde de alegerile pe
care le facem, iar alegerile, le facem în funcţie de ceea ce simţim
nevoia să învăţăm. Aici însă, apare o problemă. Dacă alegerile le
vom face bazându-ne pe ce spun cei din jur şi fără să ţinem cont de
ceea ce simţim nevoia să facem, există mari şanse să facem
greşeli. Cu cât vom opune o rezistenţă mai mare propriei noastre
voci interioare atunci când vom face o alegere, cu atât mai
dureros va fi eşecul pe care îl vom suferi.
Toate scrierile din acest volum, încerarcă să ilustreze o
experienţă. Experienţa mea. Ea este evident una limitată şi prin
urmare este valabilă pentru anumite persoane, nicidecum general
valabilă. Dar poate fi de folos oricui se va regăsi într-o situaţie mai
mult sau mai puţin asemănătoare. Cel care se va regăsi într-o astfel
de situaţie, va putea vedea ce se întâmplă dacă face aceleaşi
alegeri pe care le-am făcut eu, dar poate în egală măsură să
descopere şi ce alte alegeri poate face, analizând cu atenţie calea
parcursă de mine şi consecinţele alegerilor mele. Concluziile mele,
sunt în mod sigur incomplete. Cei care vor urma însă o cale similară
în viaţă, vor putea să beneficieze de experienţa mea, fără să treacă
prin evenimentele respective şi prin urmare, fără să plătească un
preţ oarecare, fie el mai mare sau mai mic. Vor putea explora alte

variante, adăugând în acest fel noi experienţe, cu toate nuanţele

lor, propriei experienţe, propriei existenţe. Dacă cel care
procedează în acest fel are şi talentul să pună în cuvinte, atunci
experienţei mele i se va adăuga şi aceasta. Ce aş putea să-mi
doresc mai mult?
Dacă vom continua să dărâmăm, să negăm de dragul negaţiei
ceea ce au construit înaintaşii noştrii, vom eşua în groapa de gunoi
a istoriei.
Haideţi să punem proiectoare de Lumină pe Faptele
Frumoase, pe succesele noastre şi ale oricăruia din semenii
noştri. Lumina orbitoare astfel direcţionată, astfel focalizată,
va ascunde în întuneric şi va zvârli în necunoscut tot ceea ce
este urât, strâmb, costisitor, păgubos.
Experienţa trebuie transmisă, fie că este una bună, fie că este

una dureroasă. Ne va fi imposibil să evoluăm ca oameni, ca naţiune
şi ca specie, dacă vom continua să îi constrângem pe cei mici să
"fure" experienţa şi învăţătura de la noi, cei care suntem cu un pas
înaintea lor. Trebuie să ne amintim mereu că de-a lungul vieţii,
oamenii pe care i-am iubit şi care ne-au rămas dragi, au fost acei
oameni care ne-au învăţat cu răbdare, ceea ce ştiau ei cel mai bine.
Chiar dacă a fost o vorbă bună şi nimic mai mult. Dacă am ţinut
minte acea împrejurare, înseamnă că acea vorbă bună a venit într-
un moment greu al existenţei noastre şi ne-a adus alinarea de care
aveam nevoie pentru a putea să ne continuăm drumul în viaţă. E
bine să ne punem, ori de câte ori e nevoie, câteva întrebări:
Dacă acel om ar fi trecut mai departe fără să se fi oprit să-mi
spună acea vorbă bună şi ar fi trebuit să o smulg de la el, aş mai fi
putut merge mai departe?
Aş fi putut smulge atunci, în acele momente, o vorbă bună de
la cineva?
Şi dacă da, mi-ar fi fost oare de vreun folos acea vorbă smulsă
cu forţa? Cât de sinceră ar fi fost?
Pe de altă parte, naţiunile către care astăzi privim cu
înfrigurare şi cu speranţa că ne vor primi printre ele, au ajuns acolo

unde se află, pentru că şi-au transmis reciproc experienţa,

nicidecum pentru că au ascuns-o. Ceea ce spun eu acum e departe
de a fi o noutate.
Isus însuşi spunea că cel care aprinde lumina, o pune în
mijlocul casei, spre a fi de folos tuturor, nicidecum sub obroc.
Din nefericire însă, faptele pe care le văd în jurul meu, mă conduc
la concluzia că noi românii punem în practică asta, cu prea puţină
seriozitate. Este adevărat, anii din urmă, odată cu importul de
elemente de cultură din afara ţării, pe lângă multe preluări de
obiceiuri şi lucruri proaste, ne-au adus şi experienţa pozitivă a
celorlalţe ţări în ceea ce priveşte transmiterea experienţei. Dar eu
consider că avem şi noi propria noastră experienţă, născută din
bucuriile şi durerile acestui neam, din frumuseţile şi mai puţin
frumoasele locuri şi fapte ale acestei tări, ale acestui pământ, din
ţărâna căruia m-am născut şi eu şi atâţia alţii. Această experienţă a
noastră, s-a născut din ritmurile interioare ale noastre ca fiinţe şi
din ale acestui pământ, îngrăşat cu trupurile milioanelor de români
care şi-au dat viaţa pentru el, cu lacrimile de bucurie şi durere ale
atâtor generaţii de strămoşi; cu iubirile fiecăruia dintre cei care au
trăit aici, iubiri dintre care, unele au fost atât de mari, încât au
trecut cu mult de graniţele tării. Eminescu, Brâncuşi, Enescu,
Alecsandri, Coandă, Ţuculescu, Eliade — sunt doar câteva exemple
din multele pe care le putem enumera. Această experienţă, născută
aici, din noi, din acest pământ este cea care se potriveşte cel mai
bine acestor locuri. Este inadmisibil să fie ignorată; ea trebuie
îmbogăţită cu tot ceea ce ne poate fi de folos.
Viaţa mă constrânge să cred că orice naţiune din cele pe care
noi le considerăm "dezvoltate" va trece cu vederea existenţa
noastră şi recunoaşterea competenţelor, a valorilor şi a importanţei,
atât timp cât noi ne vom complace în a ne invidia unii pe alţii, a ne
dărâma mereu şi mereu pe noi şi ceea ce au contruit cei dinaintea
noastră, a ne ascunde micile şi marile victorii şi în egală măsură
neîmplinirile, cu scopul meschin de a obţine un avantaj exclusiv.
Afirmaţia mea înseamnă altceva — şi ţin să subliniez acest lucru
— decât că noi am fi singura naţiune care face astfel de greşeli.
Am învăţat să fac distincţie între măruntul orgoliu cu iz provincial şi
sentimentul împlinirii, al apartenenţei la universul acestei minunate
planete numită Pământ, care este Casa comună a noastră, a
tuturor oamenilor. Vreau să spun doar că, dacă până acum am

făcut mai mult aşa, acum este inadmisibil să ne permitem acest

lux, dacă vrem să fim şi să devenim altceva decât exilaţi într-o
enclavă a neadaptaţilor.
În acest spirit şi cu aceste intenţii s-a născut cartea pe care
acum o aveţi în faţă şi în care lansez o invitaţie la reflecţie şi la
împărtăşirea experienţei, către toţi cei care se simt copleşiţi de
mulţimea întrebărilor fără răspuns. Cred cu tărie că fiecare are ceva
de spus şi că punând cap la cap fie şi frânturi de răspunsuri, putem
găsi împreună soluţii la multe din problemele cu care ne întâlnim în
viaţă. Totul este să avem curajul de a o face. Până la urmă, este
şi aceasta o alegere. O alegere care ne conduce către un alt
Orizont: mai bogat, cu mai multe nuanţe, culori, suntete,
parfumuri...
Fiecare este liber să aleagă. Trebuie să ne amintim mereu
că suntem rezultatul propriilor noastre alegeri.
Dacă suntem nemulţumiţi de ceea ce suntem, atunci cu
siguranţă, a venit vremea să alegem să facem altceva, să fim
altceva.

Ţestoasa şi Iepurele
Am tot cugetat la viaţa mea, la mine, la oamenii care au
ocupat un loc în viaţa mea.
Am ajuns la o concluzie, fondată pe ceea ce am ajuns să
cunosc din mine, pe faptele vieţii mele şi pe experienţa de viaţă pe
care am acumulat-o.
Sunt un tip încet. Oricât de puţin mi-ar place, la mine totul

trebuie să meargă încet pentru a ieşi bine. De ce sunt aşa greoi,
încă mi-e greu să formulez un răspuns clar. Şi de fapt, cred că este
lipsit de vreo importanţă. Aşa sunt şi deşi am încercat să fac ceva,
singurul lucru pe care l-am reuşit a fost să fac tâmpenii mai mari
decât era cazul.
E adevărat că înăuntrul meu, activitatea e vulcanică. Şi aici, la
capitolul „mai încet” rezultatele practice au fost nesemnificative.
Deşi mi s-a atras atenţia — am fost la această fiinţă minunată,
Maria Kant, şi mi-a atras atenţia şi am şi astăzi înregistrate pe
casetă opiniile ei în ceea ce mă priveşte— ceea ce am reuşit, intră
la orice altă categorie decât „notabil”.
Ceea ce s-a petrecut de fiecare dată când am încercat să trec
cumva peste această realitate, a fost căderea într-o extremă.
Finalul, de fiecare dată, a fost un fiasco, mai mare sau mai
mic, dar tot un fiasco se cheamă că a fost. Cred că este lipsită de
importanţă scara, dimensiunea unui insucces. Ceea ce contează
este faptul că s-a produs şi trebuie evitată repetarea acestuia.
Trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că aşa sunt şi că trebuie să
transform această încetineală, din dezavantaj, în avantaj.
Dar e evident faptul că sunt încă mulţi alţii ca mine. Toţi
trebuie să înţelegem că negându-ne, vom evolua lent sau deloc;
vom evolua doar cunoscându-ne şi acceptându-ne aşa cum suntem.
De aici, "Ţestoasa şi Iepurele"
Este o greşeală să spunem despre Ţestoasă, sau despre
Iepure că ar fi „mai bun” sau „mai rău”.
Depinde ce obiective îţi alegi. Fiecare este potrivit pentru
altceva.
Dacă vrei să ajungi departe, atunci Ţestoasa este mai
potrivită. Merge încet, dar trăieşte foarte mult şi viteza devine

lipsită de importanţă.
Pe de altă parte, Iepurele se mişcă foarte repede. Aşadar,
dacă vrei să ajungi repede undeva, atunci trebuie să fii Iepure. Dar
Iepurele trăieşte puţin.
Prin urmare, ce pot eu să fac?
Este imposibil să ştiu exact cât voi trăi, deci greu de precizat
cu certitudine dacă pot fi Iepure sau Ţestoasă, ca să ştiu precis ce
obiective să-mi aleg.
Pe de altă parte, Adevărul meu, mic, dar desprins din viaţa
mea, îmi arată că m-am mişcat ca o Ţestoasă şi că îmi este foarte
greu să mă mişc asemeni unui Iepure.
În aceste condiţii, de vreme ce de la Dumnezeu am altă zestre
decât aceea de Iepure, ar fi mai înţelept dacă aş accepta că s-ar
putea ca şi anii pe care mi i-a îngăduit Dumnezeu să fie foarte mulţi
de acum înainte, pentru a compensa încetineala...
Şi dacă este aşa, atunci dacă am să tot pierd timpul aşteptând
să devin mai rapid, este posibil să irosesc şansa Ţestoasei.
„Mai rapid”. Văd că în practică, întârzie să vină o confirmare.
Sunt mai mult Ţestoasă decât Iepure.
Dacă aşa stau lucrurile, ce-mi rămâne altceva, decât să mă
împac cu mine însumi, să evit să mă mai chinui, reproşându-mi
ceea ce îmi este prea greu să fac şi să fac ceea ce pot?
O soluţie echilibrată, este o analiză atentă a situaţiei şi a
resurselor de moment: E posibil ca uneori, un sprint scurt (a fi
Iepure) să fie realizabil şi să conducă la o soluţie foarte bună. Totul
este să evaluez corect resursele de moment, cerinţele, posibilităţile
şi consecinţele previzibile. Adică, mai pe scurt, o alegere în
cunoştinţă de cauză. Spun asta, pentru că e imposibil pentru
cineva să fie 100% „Ţestoasă” sau 100% „Iepure”. Coexistă în noi
ambele forme de comportament, dominând una din ele. Asta
înseamnă prin urmare că, uneori, putem acţiona rapid, chiar dacă
în general, modul de acţiune este unul lent.
Contează alegerea corectă a împrejurărilor în care acţionăm fie
într-un mod, fie în altul.
Cam aşa au stat lucrurile şi cu femeia, cu fiinţa alături de care
am trăit 21 de ani. Am încercat să fiu altceva decât am putut. Ea e
mai curând un Iepure. Totul la ea a fost o agitaţie, pe care eu am
eşuat în a o înţelege şi continuă să scape înţelegerii mele. Poate că
îmi lipseşte zestrea necesară. Poate că mi-a lipsit cu desăvârşire

ştiinţa şi cunoaşterea a ceea ce i-ar trebui ca să fie fericită şi din

cauza asta, am făcut-o nefericită. Poate. Poate că şi la ea e la fel.
Poate că i-a fost prea greu să înţeleagă că îmi este cu neputinţă să
fiu mai rapid şi am dezamăgit-o prin asta. Dar ce e mai rău este că
m-am amăgit singur ani de zile, chinuindu-mă să mă conving că ne
potrivim. A fost de la început o nepotrivire, lipsa de experienţă ne-a
împiedicat să vedem asta. Eu sunt încet şi ea e nervoasă.
Mie îmi trebuie una înceată ca mine, blândă, drăgăstoasă,
visătoare, dulcică, pupăcioasă, veselă, înţeleaptă, răbdătoare,
tenace, muncitoare cât cuprinde, tolerantă peste măsură aşa cum
sunt şi eu şi — culmea! — chiar sunt încântat, îmi pare bine că
sunt excesiv de tolerant.
Isus era şi mai tolerant şi altul mai bun, mi-e greu să cred că
poate fi găsit, afară de Dumnezeu în totalitatea Lui. Dar eu sunt
greoi şi mă ridic greu la înălţimea lui Dumnezeu. Poate că ar trebui
să fiu altfel. Nepricepându-mă ce să fac să fiu altfel, ce să fac? Să
fiu în nici un fel? Mai bine Ţestoasă decât nici una nici alta.
Un alt fapt amar: m-am tot legat de performanţa din timpul
facultăţii, dar am neglijat mereu costurile reale ale acesteia...
Am muncit patru ani într-un ritm infernal. Am obţinut rezultate
foarte bune. Consecinţa însă în timp, a fost că mi-au trebuit
ŞAISPREZECE ANI DE ODIHNĂ.
Cum altfel aş putea caracteriza anii de după facultate,
comparativ cu cei din timpul acesteia?
Abia din 2003, am început să mă dezmorţesc.
Singurul lucru înţelept este să merg aşa încet, cum pot eu.
Acum am înţeles că este lipsită de folos graba şi atracţia către
sclipiciuri a dispărut în cea mai mare parte. Asta sunt, asta pot şi
asta pot face. Am luptat prea mult împotriva mea şi m-am ales
doar cu cucuie şi bube.
Poate să zică oricine ce-o vrea. Dacă am să-mi văd eu de
treburile mele, într-o bună zi, am să ajung, aşa încet cum sunt eu,
acolo unde vreau. Atunci vom vedea şi vom putea analiza. Asta e!
Mi-e greu să-mi dau seama la ce ar mai folosi să-mi pun
cenuşă în cap pentru căsnicie, pentru facultatea pe care am făcut-o
prea târziu şi poate sub nivelul posibilităţilor reale. Am greşit
destul, am plătit destul. E vremea să mă mişc aşa cum pot şi să fac
ce pot, ca să evit să ajung în situaţia să-mi pară rău într-o zi că am
trăit mai mult decât credeam eu şi am făcut mai puţin decât

puteam să fi făcut. Încă este destul timp pentru multe.

Am o casă, de care pot să mă ocup şi în care mai trebuie
multe.
Am o firmă, care e la început, dar pe care pot să o duc
departe. Ce nevoie am să mă grăbesc? M-am luat după cei care
merg repede şi am pierdut.
De când am divorţat, am început să redevin eu însumi.
Poate că tot aşa, încet, am să corectez şi greşelile care pot fi
corectate. Şi ştiu că se poate. Am mai făcut şi altă dată lucruri
mari, importante, dar altfel decât repede: Încet.
Până la urmă, contează rezultatele, şi mai puţin viteza. Eu
sunt făcut pentru altceva decât pentru viteză.
Poate că m-am sugestionat greşit luându-mă după zodie. Până
la urmă, viteza lui Mercur, poate consta în multe alte aspecte, în
afară de viteza de mişcare fizică.
Înăuntru mă mişc mult prea repede faţă de alţii. Poate că de
fapt la asta se referă influenţa lui Mercur asupra mea.
Poate că soarta mea este să cresc mai repede înăuntru şi mai
încet în afară.
Oricum, copilăria în natură, m-a învăţat că peste tot există
anumite forme de ECHILIBRU. Poate că tocmai aceasta a fost
greşeala vieţii mele, repetată zi de zi, lună de lună, an de an, până
astăzi poate: m-am luptat să-mi distrug singur echilibrul,
încercând să fiu mai încet pe dinăuntru şi mai rapid pe afară.
Am eşuat în a ţine cont de faptul că trebuie să ai o anume zestre,
pentru orice "rol". Am încercat să joc alt rol, în altă piesă şi s-au
dovedit nepotrivite şi rolul şi piesa.
Ce se mai poate face acum, decât să merg mai departe,
jucând rolul corect, în piesa corectă? E cazul să pierd mai departe
persistând în greşeală? Poate că acceptându-mă aşa cum sunt, voi
descoperi că pot recupera ce am pierdut. Poate că voi descoperi
chiar că pot face mai mult decât să recuperez: să iau avansul pe
care îl visez de ani de zile.
Şi mi-e chiar teamă că aşa stau lucrurile. Parcă simt chiar
asta.

Călătoria şi popasul
M-am întrebat la un moment dat: pot călători împreună o
Ţestoasă şi un Iepure?
Multă vreme, logica, mentalul, prejudecăţile, m-au împiedicat
să depăşesc cadrul strict al întrebării. Şi totuşi, întrebarea a revenit.
Obsesiv parcă... Ce era greşit aici? Întrebarea? Cuvintele?
Stăteam sprijinit cu bărbia în pumni, cu coatele rezemate pe
geamul de pe culoarul vagonului. Trecusem de Craiova şi peisajul
avea să se schimbe. Muntele începea să-şi anunţe prezenţa.
Orizontul începea să capete altitudine, câte puţin, câte puţin. Am
închis ochii şi am simţit că mă cuprinde dorul de coclaurile copilăriei
mele, de drumurile de ore în şir... de "mă duc după bureţi"...
Apoi, înăuntrul meu, am revăzut o călătorie, petrecută mult
mai de mult, tot la munte. Muntele atât de drag mie. Am
descoperit abia acum, ceea ce era de altfel evident, încă de atunci,
dar îmi scăpase: Orice călătorie este o deplasare discontinuă. Există
oboseala, există peisajul, există nevoile interioare şi nevoile
exterioare, care îşi cer în mod inevitabil, implacabil chiar, drepturile
lor. Şi pentru toate, există un timp; un timp anume. Mişcarea
armonioasă, înseamnă de fapt a te mişca potrivit clipei. Dar clipa de
acum, poate să însemne mers, deplasare fizică, în vreme ce clipa
următoare poate să aibă nevoie de un popas fizic, de încetarea
mişcării exterioare, a agitaţiei, a muşchilor, pentru a lăsa locul
mişcării interioare. Şi atunci, ne oprim. Dar toate astea, trebuie să
se petreacă sincron, atunci când eşti cu cineva. Altfel, călătoria
poate eşua, se pot întâmpla lucruri urâte, chiar grave...
Când mă opresc la munte? Atunci când urcuşul mă face să
simt transpiraţia şiroind sub rucsacul din spinare şi care la plecare
mi se părea uşor, iar acum mi se pare un bolovan care îmi frînge
umerii, face paşii să mi se împleticească, ochii să vadă cerculeţe şi
steluţe colorate, picioarele să simtă ace; şi sângele, sângele meu,
de care până acum abia dacă aveam habar, a cărui existenţă parcă
se rezuma la cele câteva pagini din manualul de biologie, acum
parcă refuză să coboare prin artere, parcă se înghesuie tot, undeva
în articulaţiile care refuză să mă asculte, mişcându-se nervos, parcă
singure. Gâtul şi limba, le simt uscate şi când mă gândesc la
cafeaua din termos, parcă totul se revoltă în mine, strigând "Refuz!
Refuz! Refuz!", ca şi cum ar fi alta decât cafeaua din care am sorbit

— în extaz parcă — , înainte de plecare. Pipăi cu rădăcina limbii

gâtul şi îl simt aspru, ca pe un postav din lână nedărăcită, făcut
undeva în casa din buşteni a unui muntean, la lumina firavă a unei
lămpi cu gaz, de mâna unei muntence ce mută suveica de lemn
printre firele de urzeală întinse pe războiul moştenit de la bunica ei.
Şi postavul îmi ţine de cald, îmi ţine cald, groaznic de cald şi mă
înţeapă şi mă mănâncă şi am impresia că urzeala îmi împânzeşte
gâtul, plămânii... Simt că mă prăbuşesc, cabana e prea departe,
distanţa mi se pare incomensurabilă şi am o clipă senzaţia că
drumul se prelungeşte la nesfârşit, că existenţa cabanei e un vis, că
marcajul e prea vechi şi poteca duce către nicăieri. Simt că mă
dizolv în peisaj, că încetez să mai exist, că totul s-a sfârşit înainte
de a fi început. În această clipă, îmi doresc să fiu cu cineva, să văd
un gest cunoscut, să aud o voce şi ştiu că e lipsit de importanţă
orice ar spune, dar muzica vocii aceleia anume e esenţială...
Dar sunt singur. Pentru o clipă însă, fiinţa mea lichefiată în peisaj
tresare, destul cât să vadă Izvorul. Rucsacul parcă sare singur din
spinare, articulaţiile uită să-şi mai manifeste independenţa,
genunchii se înmoaie şi se proptesc pe pământ, mâinile ajung să se
sprijine pe prundişul firului de apă, cu degetele uşor înfipte printre
pietricele, asemeni rădăcinilor unui copac, vrând să soarbă şi ele
apa, la fel cum sorb rădăcinile copacului, seva dulce a Pământului.
Închid ochii, trag adânc aer în piept, nările mi se dilată de parcă ar
vrea să-mi metamorfozeze trăsăturile feţei într-un uriaş sorb.
Sângele îmi zvâcneşte în tâmple, în timpane, în stomac, de parcă s-
ar fi adunat tot la un loc, în dosul unui stăvilar pe care acum un
pădurar l-a ridicat, lăsându-l să curgă la vale, la ciudata vale care
urcă înspre gâtul meu, înspre timpane... Setea mă arde parcă, dar
întârzii să mă aplec să sorb din Izvor. Simt nevoia de a-mi cufunda
faţa în ochiul de apă şi chiar asta fac, apa îmi acoperă urechile, îmi
ţin respiraţia, simt gheaţa pe faţă şi amân clipa, o amân până când
plămânii zvâcnesc; dau drumul la aer şi mai zăbovesc câteva clipe,
apoi scot capul din apă. Liniştea mă cuprinde, aplec uşor capul pe
spate, destul cât să văd Soarele strecurându-se printre frunzele
pădurii, ca nişte fire de aur, întinse între vârfurile frunzelor şi firele
de iarbă, într-o ţesătură imposibil de realizat de mâna omului. Şi
atunci râd. Râd şi cu fiecare hohot parcă oboseala se risipeşte şi mă
pomenesc întrebându-mă de unde a venit această oboseală şi unde
s-a risipit. Dar Soarele strecurat printre frunze mă împiedică să aflu

răspunsul şi până la urmă, ce mai contează — îmi spun. Şi atunci

îmi aduc aminte de gâtul uscat, mă aplec şi sorb din oglinda
tremurătoare şi licoarea asta ciudată parcă pătrunde direct în
celule, înainte să apuc să o simt parcă în gura atât de însetată şi
totuşi...
Dau din nou capul pe spate să mai sorb odată din priviri
amestecul de Soare, frunze şi iarbă şi atunci îmi dau seama că
bubuitul din urechi a încetat, că aud parcă scârţitul unor bocanci şi
clinchetul cataramelor unui rucsac. O clipă rămân stupefiat, mi-e
greu să înţeleg cum poate rucsacul meu să se mişte, apoi îmi dau
seama că rucsacul meu a uitat să-şi ia bocanci şi că pe lângă astea,
simt în spatele meu o prezenţă. Ceva sau cineva. Mintea începe să
lucreze greu, am chef de orice altceva decât de analize, dar
sunetele sunt prea străine de peisaj şi mă sâcâie. Mă întorc încet,
încet, parcă mi-e frică de ceva, şi vreau să ştiu şi de ce. Zăresc cu
coada ochiului o fată, care mă priveşte încurcată, dintr-o poziţie
care îmi aminteşte de ora când pe platoul unităţii ne adunam la
raport, în faţa ofiţerului de serviciu. Îmi vine să râd de imagine dar
realizez brusc confuzia pe care pot să o provoc şi mă abţin. Pe
semne că zâmbetul a apărut pe faţa mea, ca o urmă a râsului
dinăuntru şi atunci o văd zâmbind încurcată...
— Bună! Mergi la cabană?
Surpriza mă împiedică să răspund, îmi dau seama că sunt
nepregătit să dau un răspuns. Ce Dumnezeu aş putea căuta în
pădure altceva decât să ajung la cabană îmi spun, dar aşa e rău şi
zic moale, "Da".
— Pot să merg şi eu cu tine?
— Eşti singură?
— Păi.. Ştii... Sunt cu... Adică... da. De fapt, mai sunt nişte
colegi în urmă...
— Şi? Ce s-a întâmplat? V-aţi certat?
— Nici vorbă...
— ...Adică da.
— Adică...
— ...Adică da.
— De fapt...
— Las-o baltă. Vrei să mergi cu mine, OK. Vrei altfel? Două
chei.
— Te-am supărat?

— Poftim?
— Mi s-a părut că te-ai supărat...
— Pentru? Eu sunt prea comod ca să mă supăr. Am alt fel de a
fi. Şi pe urmă, ar lipsit de elegenţă din partea mea. Eu sunt singur,
pentru că aşa am eu câteodată chef să plec, unde mă duc picioarele
şi ochii. Oricum, bat drumurile asta de mic copil şi chiar îmi place
asta. Bun! Eu sunt gata. Mergem?
— Mi-e sete...
— Serveşte-te! Altă apă mai bună, te înşeli dacă crezi că vei
găsi.
O văd că ezită, dar mă ocup de rucsac. Mi-l potrivesc pe spate,
verific chingile, fumez o ţigară şi aştept. Bea apă, se ridică. Mă uit
la rucsacul ei şi văd că e strâmb, chingile inegal strânse iar
conţinutul neechilibrat. Îmi dau seama că urcă pe munte, ocazional
dar mă abţin să comentez. Vrea să şi-l pună în spinare şi priveşte
spre mine. Înţeleg, i-l ridic, îl aşez şi strâng altfel o chingă.
— Ar fi putut să fie mai bine făcut...
— Eu, ştii... de fapt e al altcuiva, l-am împrumutat de la o
colegă...
— Se vede că mergi rar pe la munte. Îţi displace?
— Îmi place, dar eu sunt de undeva din Sud, adică mai
departe de munte. Îmi permit mai greu să merg... şi singură...
— Înţeleg. Hai să mergem că mai e destul până la cabană.
— Dar o să ajungem?
Mie îmi vine să râd, ultimul lucru pe care mi l-aş fi propus, era
să semnez vreo condică. Iar îmi dau seama că sunt deplasat şi tac.
Pe urmă, mă răzgândesc şi îi spun că ziua e lungă, avem la
dispoziţie şi noaptea şi atunci o văd că intră în panică, dar tace.
— Bine, zic, hai să mergem.
O văd că pleacă şi paşii i se înşiră repede unul după altul, de
parcă ar goni-o cineva. Îmi scapă înţelesul grabei, dar îmi văd de
drum. Dispare, o pierd din priviri. O clipă vreau să strig, apoi
realizez că ar fi trebuit să ştiu cum o cheamă. Renunţ. Continui să
merg şi să mă bucur de peisaj. După câteva zeci de secunde, o văd
aşezată pe o piatră. Mă vede, se ridică şi parcă iar începe să alerge.
Evit să mă opresc, continui să merg cu acelaşi pas. Iar dispare la
orizont. Deşi sunt contrariat, îmi văd de drum. Iar apare, de data
aceasta, sprijinită de un brad. Mă vede şi jocul se repetă: iar începe
să alerge parcă, iar dispare. Deja ştiu: peste câteva zeci de

secunde, o să o văd iar sprijinită de un brad sau şezând pe o piatră.

Da. Oarecum corectă intuiţia. Doar că de această dată, când m-a
zărit, a rămas pe loc, a aşteptat să ajung în dreptul ei.
— Facem un popas?
Izbucnesc în râs, fără să vreau şi răspund:
— Asta ce e? Parcă popas se cheamă?
— Păi altfel, altfel decât aşa. Unul mai lung, că am obosit.
— Mi-e greu să înţeleg, de ce trebuia să tot alergi? Te aşteaptă
cineva la o oră anume?
— Nimeni. Ţie ţi se pare că am alergat, pentru că tu mergi
foarte încet şi trebuie să te aştept.
Mie îmi vine iar să râd, afirmaţia mi se pare evident ridicolă şi
zău dacă ştiu ce să spun pe de o parte dar şi limba începe să mă
mănânce. Deocamdată, tac. Dar... în parte.
— Parcă ziceai că vrei popas?
Împunsătura mea trece neobservată şi renunţ, cel puţin de
data asta. Îmi sprijin rucsacul de un brad, închid ochii, cu intenţia
de a reface imaginea aceea aparte a ţesăturii de Soare. Dar în loc
de ţesătura aceea, îmi apare imaginea Andreei. Simt un gol în
stomac şi îmi aduc aminte că ultima oară când o întâlnisem, eram
pe culoarele din Polizu. Filmul se derulează şi simt din nou sfârşeala
care m-a cuprins atunci. De ce a trebuit să ne despărţim? E peste
puterile mele să înţeleg. Ceva mersese prost. Cum să aflu ce
anume? Sau poate felul în care ne iubeam, era prea violent, ca un
foc care arde totul, lăsând în urma lui cenuşă, o pulbere fină, gri-
albicioasă? Am deschis ochii. Ideea de a mă tortura singur,
devenise insuportabilă. Ochii mi-au căzut pe fătuca din faţa mea.
Arăta binişor. Ce-i drept, era cu totul altfel decât Andreea, dar aş fi
fost rău să zic că era urâtă. Era doar altfel. O priveam oarecum
pieziş şi am simţit că ne studiam reciproc. Îmi plăcea jocul acesta
de-a şoarecele şi pisica sau mai curând de-a hoţii şi vardiştii.
— Mă cheamă Dana...
— Mihai. Încântat de cunoştinţă! I-am sărutat mâna, mi se
părea ceva firesc dar când privirile ni s-au întâlnit, am observat că
e uluită. Ceva de neînţeles pentru mine aşadar, am trecut peste.
— Dana de la Dana sau de la Daniela?
— Da, Daniela, dar nimeni cine-mi spune Daniela? Toţi îmi
spun Dana.
— Eu am rămas fără diminutiv, fără măcar o poreclă. Mergem?

— Da...
Am pornit din nou. Jocul, acel du-te - vino - popas şi din nou,
s-a mai repetat de câteva ori până sus. La cabană, am ajuns pe
lumină şi eram cam dezorientat: să rămân? Să mă întorc în oraş?
Administratorul cabanei îl cunoştea pe tata, eu pe el însă...
Cealaltă, a sportivilor, era departe şi drumul greu. Acolo aş fi putut
să merg, administratorul era vecin cu noi, locuiam pe aceeaşi scară,
rezolvam simplu cazarea, putea să mă trimită şi în pod, îmi era
indiferent. Eram nehotărât şi agitaţia de pe drum, acest du-te vino,
mă scosese dintr-ale mele. Acasă, ca de obicei, omisesem să spun
ce am de gând. Bunuţa, bunică-mea, mă văzuse cu rucsacul şi ştia
ce o să urmeze, aşa cum şi eu ştiam că o să mă "raporteze" lui
tata.
Venisem în vacanţă, prima oară de când terminasem liceul.
Teoretic, ar fi trebuit să învăţ, doar aveam două restanţe. Îmi era
imposibil să mă mobilizez. Totul mă dezamăgise în facultate. Dotare
execrabilă, materii inutile cu toptanul, pretenţii absurde la tot felul
de materii care poate-şi aveau locul oriunde în altă parte decât la
Politehnică, mai curând la filosofie sau la studii politice, iar chimia
care mă interesa pe mine, era şi ea, pe undeva pe-acolo, o anexă.
Pe urmă, mai era şi Andreea. Devenise insuportabil gândul de a mă
mai întâlni cu ea pe culoarele Politehnicii. Mi-a imposibil să înţeleg:
cum poate viaţa să despartă doi oameni care se iubesc? Măcar dacă
aş şti exact unde am greşit. A existat un moment în care am
controlat situaţia, chiar discreţionar, dar mi s-a părut umilitor să
domin o femeie, femeia iubită, cu care ar fi trebuit să fiu deja
căsătorit de aproape un an, folosindu-mă de hormoni...
Am plătit până la urmă cazarea. Dana a vrut să stau cu ea în
cameră. Fără obiecţii; îmi era egal. Am nimerit într-o încăpere gen
apartament confort 4, două camere fără uşă cu vreo opt paturi stil
laviţă, doar că erau suprapuse cîte două. Erau doar o parte
ocupate, aşa că am ales. Mie îmi plăcuse încă din armată "la
cucurigu", aşa că am luat un pat sus. Ea a vrut să-l ia pe cel de
dedesubt. La un moment dat, mă întreabă:
— Ştii cumva unde e baia?
Mi-a fost imposibil să mă abţin şi am izbucnit în râs:
— Baia? Dar unde crezi tu că suntem? La Athenee Palace, La
Intercontinental? Vrei cumva şi piscină?
— Îţi baţi joc de mine!

Mi-am dat seama că nimerisem prost, că vorbea serios.

— Uite, îmi cer scuze, am crezut că glumeşti. Aici la munte,
ceea ce înţelegem prin "baie" de obicei, este o chiuvetă şi un WC şi
dacă chestia asta mai e şi în cabană, atunci cabana e de lux. De
obicei, "baia" e un scoc, afară, la izvor. Da, aici e o baie, dar e
altceva decât ce te aştepţi tu...
— Şi cum adică, aici e imposibil să faci baie? Nici duş?
— Ba da. Dacă rezişti la o apă de vreo cinci grade Celsius,
avem vreo câteva căzi vulcanice, la vreo câteva ore de mers, sau
dacă rezişti la vreo nouă ore de drum, ajungem la cheile Jieţului şi
faci baie într-o apă sclipitor de curată, în care îţi îngheaţă şi
măduva din oase...
— Am înţeles... Dar un lighean?
— Asta-i altceva. Cred că se poate vorbi la bucătărie, cu
cabanierul. Ei stau aici cam tot anul, coboară foarte rar.
Am plecat la bucătărie, să-l găsesc pe cabanier. Era acolo. Îi
fac cu ochiul şi îi zic:
— Şefu', sunt şi eu cu o fătucă şi vrea să se spele în lighean.
Se poate?
Mă priveşte peste umăr, cu coada ochiului şi mă întreabă:
— Mă, tu eşti al lu' Plaur cumva?
— Da, zic, sunt...
— Mare te-ai făcut mă! Ia uite, ditamai flăcăul! Parcă erai în
armată?
— S-a dus, nea' Costele, am făcut la TR, nouă luni...
— A, acu' eşti în vacanţă! Ce-ţi pasă!
— Da, cam aşa...
— Şi tot aşa ca nebunu' umbli, dă unu' singur, pă coclauri?
— Cam aşa, că la Bucureşti, pe unde să umblu... Şi timpul e
cam prea scurt...
— Bine mă. Uite ligheanu', ia-l şi ai grijă, poate o-nfunzi.
Fereşte-te să mi-l pui pă tac'tu în cap că e tot rău dă gură şi
ultimul lucru de care am chef, e să mă cert cu el...
— Mulţumesc nea' Costele, fii fărăi grijă, cum să te bag eu la
belea?! Şi să ştii că lui tata, i-au mai trecut furiile...
— Trecut pă naiba! Astă toamnă, bârfea oraşul că era să-l
"încalţe" pă unu' dă la judeţ, dă la Deva.
Ştiam povestea. Tata îmi povestise. Un cap pătrat de la partid,
un control plecat de la o turnătorie. Totul ieşise bine până la urmă,

dar lumea îl ştia că era iute la mânie şi că ierta greu mitocăniile şi

tâmpiţii. Am luat ligheanul şi m-am întors în cameră. Eram departe
şi de a visa în clipa aia că începuse o poveste foarte lungă...
Simt un ghiont în coaste şi agitaţie pe lângă mine. Trecerea de
Craiova, ca de obicei, însemna aglomeraţie. Îmi scăpase complet
ceea ce se petrecuse în jurul meu... Fusesem plecat atât de
departe...
Am aprins o ţigară şi mi-am amintit de unde plecase totul,
când pornise trenul: Până dincolo de Basarab, trenul se târîse ca
melcul. În sinea mea, însă, spusesem: Ia uite! Dumnezeule, parcă
ar fi o ţestoasă din Galapagos! În clipa aceea, mi-am adus aminte
că o întrebare mai veche, mă chinuise şi încă mă mai chinuia
uneori, deşi în mare parte, găsisem răspunsul. Poate călători o
Ţestoasă împreună cu un Iepure? De aici, se declanşase amintirea.
Chiar din ziua aceea, când am cunoscut-o pe Dana, aş fi putut să-
mi dau seama că a călători cu cineva pe un drum e una şi a te
întâlni cu el la un popas, pe acelaşi drum, înseamnă cu totul
altceva.
Călătoria în doi, înseamnă acelaşi ritm, acelaşi pas,
aceleaşi popasuri, aceeaşi bucurie de a te topi în peisaj.
Popasul, e altceva. La popas, poţi întâlni o mulţime de oameni,
toată lumea se odihneşte, ce mai contează diferenţele de ritm; ba
chiar aceste diferenţe dau farmec popasului. Dacă atunci, cu ani în
urmă, mi-aş fi pus această întrebare şi aş fi făcut comparaţia, felul
ei de a urca muntele mi-ar fi spus ceea ce abia acum am aflat, cu
costuri cam mari: A călători cu un Iepure, este posibil; dar este
nerecomandabil. Este ineficient şi pentru Ţestoasă şi pentru Iepure.
A poposi la acelaşi popas cu un Iepure, poate fi chiar încântător,
minunat chiar. Dar fiecare trebuie să-şi urmeze ritmul, ceasul
interior. Altfel...

Atingerea sau Arta de a visa

Am avut mereu convingerea că "a visa" este o necesitate a
dezvoltării. Ceva intrinsec Vieţii şi lui Dumnezeu aşa cum simt eu.
Spun aşa cum simt eu, pentru că asta e tot ceea ce pot spune.
Am visat şi îmi place să visez. Unele dintre vise, au devenit
realitate. Altele...
A visa, este o artă.
Orice realizare porneşte de la un "vis".
Experienţa mea modestă, completată cu lecturile mele de până
acum, m-au condus la concluzia că orice realizare, fie ea mică
sau mare, începe de la un vis.
Cărţile despre succes şi fericire pe care le-am citit, conduc la
concluzia potrivit căreia, cu cît investeşti mai multă energie într-un
vis, cu atât mai mult acesta se apropie de realizare, de lumea
concretă.
Legea Realizării Perfecte, cunoscută în psihologie sub
denumirea "fenomenul bulgărelui de zăpadă", ne învaţă — pe
de o parte — că proporţional cu focalizarea, cu gradul de atenţie
acordat unei idei, este şi realizarea. Pe de altă parte, fenomenul
rezonanţei va apare odată atinsă energia critică, acea energie
minimă, care conduce la materializarea visului, a ideilor, a
planurilor.
Altfel spus, atunci când energia investită în idee, în vis, este
suficientă producerii fenomenului de rezonanţă, acest fenomen
apare, producând amplificarea undei (vibraţiei) energetice iniţiale.
Atunci când focalizarea este insuficientă însă, energia investită
poate fi pierdută, pentru că o va primi, o va culege cel care este
mai hotărât, mai focalizat asupra ideii. Ceva asemănător unui
"aspirator" de idei.
Am observat şi eu acest fenomen în propria mea existenţă, dar
mi-au trebuit ani buni să fac legătura între evenimente, aspectele
energetice şi atitudinea mea.
Este foarte greu de cele mai multe ori să urmăreşti existenţa
prin această perspectivă, pentru că din nefericire, primim o
educaţie total inadecvată.
Cu toate acestea, consider că totul este posibil. Trebuie create
însă condiţiile.

De-a lungul anilor, am avut multe vise. Pe unele dintre ele le-
am pus în practică, pe altele, poate voi reuşi de aici înainte. Fiecare
dintre noi, cred că poate scrie pe hârtie o listă, mai mare sau mai
mică, în care să enumere o serie de vise care au devenit realitate şi
altele care au rămas asemeni unei umbre palide.
Mi-au trebuit foarte mulţi ani de căutări, pentru a descoperi
care este visul care mi-a captat atenţia şi energia în cea mai mare
măsură. Mi-ar place să pot spune că rătăcirea s-a datorat unor
cauze independente de voinţa mea.
Visul în care am investit foarte multă energie, este arta
scrisului. De-a lungul anilor, au fost mulţi oameni care mi-au spus
că ar trebui să mă apuc să scriu şi mai ales, să public. Am luat în
glumă ceea ce mi s-a spus. De ce? Mi-e greu să formulez clar un
răspuns. Teama de dificultăţile drumului, de posibilele eşecuri, este
cred singura explicaţie cât de cât adevărată. Paradoxal, acest vis, a
devenit realitate doar pentru mine. Am scris începând de pe la
vârsta de zece ani. Mi-ar place să pot spune să ştiu ce anume m-a
determinat să o fac. Pur şi simplu, aşa am simţit nevoia. Anii au
trecut, s-a terminat şcoala, liceul, facultatea. Acest obicei, obiceiul
de a scrie însă, a rămas. A existat un moment în viaţa mea, când
am renunţat la ceea ce scrisesem. Am ars atunci circa 1600 de
pagini de manuscrise. Erau acolo adunate multe întâmplări din viaţa
mea, a celor care la un moment dat au fost în preajma mea, dintr-
un motiv sau altul. Oameni pe care Dumnezeu mi i-a scos în cale şi
de la care am învăţat câte ceva, cu sau fără voia mea, fie că am
conştientizat fie că mi-a rămas undeva la nivel subconştient.
Oameni feluriţi, împrejurări felurite, reacţiile mele, acelea
dinăuntrul meu la ceea ce se petrecea, reacţiile altora la ceea ce
am făcut eu. Toate acestea, adunate în pagini de carte. Crâmpeie
din existenţă. Cele mai multe pagini, erau sub forma unui jurnal în
care alternau texte banale, descriind gesturi banale, precum "Plec
să cumpăr pâine." şi altele asemenea. Altele însă, mă uimeau şi pe
mine când le revedeam, pentru că aveau în ele o anume atingere,
pe care aveam să o descopăr mult mai târziu şi cu foarte mare
greutate, deşi simţeam această atingere, de fiecare dată când
reciteam. O simţeam atât de intens, încât îmi era aproape imposibil
să accept că erau scrise de mine. De fapt, cred că aşa am ajuns să
descopăr Atingerea. Sunt conştient că şi acum ştiu foarte puţine
despre această magică Atingere. Peste ani, când deja începusem

să-mi pun întrebări mai grele şi să caut răspunsul la ele, aveam să-l
descopăr pe Dumnezeu, altfel decât ca pe un cuvânt scris într-o
carte de filosofie sau în Biblie. Cu toate acestea, descoperirea,
recunoaşterea Atingerii, a venit mult mai târziu, cu toate că mi s-a
atras atenţia de foarte multe ori şi în multe feluri. Acum singura
explicaţie pe care o găsesc pentru această inabilitate, această
formă de orbire, este faptul că eram încă nepregătit să aflu.
Atingerea este Dumnezeu. Unii, îi mai spun şi Har.
Am fost învăţat să-L privesc pe Dumnezeu ca pe un personaj
de poveste. Un personaj cu care sunt ameninţaţi copii care sunt
greu sau imposibil de disciplinat. Un fel de "Bau-Bau", mai mult sau
mai puţin fioros, mai mult sau mai puţin capricios, fascinant şi
înspăimântător în acelaşi timp. Am fost învăţat să-L privesc pe
Dumnezeu, acest capitol fără sfârşit şi fără început al existenţei, cel
mult ca pe un paragraf. Apoi au venit dificultăţile, au venit deciziile
greşite, de pe urma cărora ar fi trebuit să pierd mai mult decât am
pierdut. Diferenţa aceasta stranie, între ceea ce simţeam înăuntrul
meu că era firesc să pierd şi ceea ce am pierdut de fapt, m-a ajutat
să descopăr un altfel de Dumnezeu. Unul viu, cu care interacţionez
şi când ştiu şi când sunt inconştient cu privire la această
interacţiune. Un Dumnezeu care are grijă de mine şi dacă i-o cer şi
dacă uit să o fac şi care plăteşte preţul "consumaţiei", aşa cum o
face orice părinte când iese în oraş cu familia.
Atunci când am ars acele pagini de jurnal, am suferit foarte
mult, pentru că îmi era foarte drag, aşa cum e şi normal să fie. Era
o parte din mine în acest jurnal, erau căutările mele şi rezultatele
lor, oricum ar fi fost ele. Erau visele mele şi paşii parcurşi în
realizarea lor, felul în care am ştiut sau am zădărnicit să
materializez la un moment dat aceste vise sau părţi din ele. Erau
acolo de toate: succese, insuccese, analize, poezii, eseuri, un volum
şi ceva dintr-un roman pe care îl voiam o trilogie. Toate au luat
calea focului, într-o noapte dintr-un an al deceniului nouă, al
secolului trecut.
A fost scrisul un simplu vis trecător? După ce focul a trimis în
înalturi acea parte din mine, o vreme mi-a fost imposibil să mai
scriu. Poate durerea, poate nevoia de vindecare a unor răni
neştiute, poate altceva ce a rămas de descoperit încă, m-au
împiedicat să o fac. Dar după un timp, mi-am simţit înfrântă
rezistenţa la scris, de necesitatea dinăuntrul meu şi am început iar

să scriu.
Atunci când am ars acea parte din mine pusă pe hârtie, eram
departe de a şti ce mă nemulţumeşte acolo. Cu toate acestea, în
timp ce priveam flăcările mistuind paginile scrise cu atâta trudă,
înăuntrul meu exista o speranţă şi o rugăciune. Exista speranţa că
focul va curăţa din acele pagini tot ceea ce era de prisos şi că într-o
bună zi, acele pagini vor renaşte, asemeni Păsării Phoenix, din
propria lor cenuşă. Acest lucru s-a petrecut chiar şi am vorbit
despre acele momente în povestirea "Pasărea Phoenix se
întoarce".
Ce pot fi aceste rânduri, altceva decât mici pene? Nişte celule,
nişte atomi, nişte părţi componente ale acestei Păsări Magice,
căreia oamenii îi spun Pasărea Phoenix.
Acum încep să descopăr ce îmi lipsea din acele pagini. Îmi
lipsea acea imagine a unui Dumnezeu viu, prezent, dinamic,
aproape şi la îndemâna oricui. Imaginea Lui, era în acele pagini
mai mult cea a personajului cu barbă şi prea puţin răzbătea cea a
Fiinţei extraordinare pe care aveam să o descopăr mai târziu.
Abia peste ani, când unele din visele mele aveau să se frângă şi
lacrimile aveau să mă înnece, aveam să descopăr Atingerea. Abia
atunci aveam să descopăr că a visa este o artă. Că a visa,
înseamnă a fi prezent; a fi parte componentă activă în acest
amestec magic al clipei, cu toate nuanţele, aromele, gesturile, cu
lumina ei tainică; înseamnă a da tot ceea ce poţi şi a primi tot
ceea ce ţi se oferă, cu bucurie şi cu pacea în suflet.
Asta cred eu acum că înseamnă Atingerea.

Copilul din noi...

Am găsit într-o arhivă personală din anul 2003, ceva
interesant:
Gândul anului 2003:
Tot ceea ce iubeşte omul pe lume, pierde, cu o singură
excepţie: pe Dumnezeu. Cine iubeşte pe Dumnezeu,
primeşte pe toate celelalte!
Reflecţia pare amară şi poate, într-o anumită măsură, chiar
este. Depinde de unde este privită. Experienţa pe care am
acumulat-o în perioada care a trecut de atunci (anul 2003),
dovedeşte că am avut dreptate. E vorba de ataşamentul faţă de
diferite forme ale Manifestării.
Tot ceea ce înseamnă Manifestare (lumea fizică, materială,
palpabilă şi încă multe altele), este supus transformării,
evoluţiei. Aşadar, este vremelnic. A te lega foarte mult de ceva
vremelnic, conduce la durere, ca urmare a pierderii acelui ceva.
Pentru că ne transformăm continuu. Cel de ieri moare şi lasă
loc celui de azi. Şi, pentru că undeva, în zonele obscure ale
memoriei, trăim convingerea că acel ceva este veşnic şi de
neschimbat. Această falsă opinie, generează durerea.
Ne naştem... Un boţ de carne, aproape informă — dacă facem
abstracţie de forma umanoidă. Ce altceva suntem decât un
potenţial om?. Pentru a deveni altceva, este nevoie să creştem.
Să evoluăm. Să învăţăm să vorbim, apoi să mergem; apoi şcoala,
liceul... Unii merg chiar mai departe. În tot acest timp, trecem prin
evenimente; luăm decizii. Deciziile pe care le luăm, ne vor
conduce către schimbări. Ce sunt toate acestea, altceva decât o
continuă transformare?
Ne-am obişnuit însă atât de mult cu acest spectacol, încât
scăpăm din vedere esenţialul acestuia: faptul că totul se schimbă,
inclusiv noi. Mai grav este că omitem să conştientizăm că noi
înşine aşteptăm această schimbare şi chiar ne-o dorim.
Mama aşteaptă ca bebeluşul să spună unul, apoi două cuvinte;
bebeluşul devenit omuleţ, aşteaptă "să se facă mare" pentru a
putea riposta nedreptăţilor — reale sau imaginare — pe care le fac
cei mari faţă de el. Aşa trece timpul şi într-o zi, descoperim că am
ajuns la o vârstă oarecare, că am ajuns să fim altceva decât copii,

adolescenţi, tineri...
La cei mai mulţi dintre noi, această descoperire produce
ruptura şi apare revolta faţă de ceea ce este până la urmă acelaşi
proces natural pe care cândva îl iubeam: creşterea. Evoluţia.
Creştem. Evoluăm. Din păcate, undeva pe acest drum,
pierdem ceva. Pierdem acea inocenţă, acea seriozitate şi
responsabilitate pe care copilul o are în timp ce se joacă. Cineva
mi-a spus că un copil „E imposibil să fie responsabil şi serios”. Mă
îndoiesc de faptul că albina, atunci când culege polen pentru
păstură şi nectar pentru miere, întreabă pe cineva dintre noi,
oamenii, dacă ceea ce face ea este serios şi responsabil. Sau dacă
vreunul din copii se sinchiseşte cumva dacă noi, cei mari, suntem
de părere că ceea ce fac ei este serios şi responsabil.
Mi-este imposibil să spun că am văzut în cei patruzeci şi nouă
de ani de viaţă vreodată un copil care să se joace în bătaie de joc.
Felul în care privim noi joaca unui copil, este problema privitorului,
nicidecum a celui observat. Toţi copii sunt foarte serioşi atunci când
se joacă. Totuşi — şi asta este foarte important — ei ştiu că
se joacă!
La asta se referea Isus când spunea "Lăsaţi copii să vină la
mine, căci doar cine va fi ca ei, va ajunge în împărăţia
Tatălui meu".
Isus ne atrăgea atenţia că trebuie să fim nevinovaţi,
serioşi şi responsabili pentru ceea ce gândim, pentru ceea ce
spunem şi pentru ceea ce facem.
Multă lume confundă vârsta şi anii, cu acele calităţi
presupuse a fi specifice vârstei:
inocenţă, justiţie, responsabilitate, corectitudine.
Mi-au plăcut copiii de când mă ştiu. Se pare că mă şi înţeleg
bine cu ei. Unii "oameni mari" mi-au spus că mă cobor la mintea
lor. Ba chiar unii că "am dat în mintea copiilor". Ba chiar mi s-a
atras atenţia că aş scăpa din vedere faptul că anumite jocuri ale
copiilor sunt crude şi periculoase. Le văd. A vorbi însă despre urât,
despre malign, despre răul personificat sau virtual, înseamnă nimic
mai mult decâ a îi recunoaşte dreptul de a intra în istorie. Iar eu,
refuz acest drept, acelor evenimente care îmi produc doar frustrări
şi durere.
Aşadar, mă cobor la mintea copiilor?
Eroare! Pur şi simplu, m-am zbătut din răsputeri de-a

lungul vieţii, să păstrez în viaţă copilul din mine. Aşa încât, e

vorba de cu totul altceva decât a mă coborî la mintea
copiilor. Las copilul din mine să se joace cu cei de vârsa lui!
Asta e tot! E chiar aşa de complicat?
Mai mult decât atât, îmi rezerv dreptul de a mă juca cu acei
copii care mă fac să simt bucuria de a trăi, de a exista, care mă
constrâng prin joaca lor să mă întreb dacă mă ridic la nivelul
inocenţei lor sau sunt incapabil să o fac, dacă mă ridic la nivelul
sincerităţii lor, dacă le ofer cu adevărat ceea ce aşteaptă ei de la
mine sau pur şi simplu, mimez maturitatea pe care ei mi-o
pretind. Chiar dacă un copil face greu distincţia între
responsabilitate şi iresponsabilitate din punct de vedere filosofic,
conceptual, înăuntrul său, el ştie cu precizie ce e bine şi ce e rău.
Toţi aflăm ce este durerea, încă de foarte devreme. Cu toate
acestea, pe parcurs, începem să uităm acest barometru care ne
indică extrem de precis cât de corectă este o acţiune a noastră sau
o alta. Mai ales dacă cei din jurul nostru, s-au străduit din răsputeri
să ne ferească de orice durere. Devenim la un moment dat atât de
opaci la tot ceea ce înseamnă durere, încât atunci când o provocăm
altora, ni se pare că facem ceva firesc, ba chiar că eram datori să o
facem.
Privitor la calităţile vârstei... Am descoperit că educaţia pe
care o primim, ne face să devenim perverşi. Unii mai mult, alţii
mai puţin.
Suntem pedepsiţi în copilărie atunci când "cei mari" consideră
că am greşit. Am descoperit că sunt extrem de rare cazurile când
"cei mari" au cu adevărat dreptate. De cele mai multe ori, e
vorba de neputinţele lor, de ambiţiile lor deşarte, de
prejudecăţile însuşite şi ridicate la rang de lege, care sunt
într-un fel sau altul lovite şi din acest motiv, "păcătosul" trebuie
pedepsit. Subiectivism... De ce "trebuie"? Chiar trebuie?
Spre exemplu, tati are chef să fumeze, dar îi e lene să-şi
cumpere ţigări. Şi atunci îl trimite pe "ăl mic", chipurile "să se-
nveţe cu munca". Eu zic: să se înveţe cu nedreptatea, cu
arbitrariul, cu toanele celui puternic, care îşi măsoară
puterea cu cel slab. Pentru că în fapt, cel care supravieţuieşte,
este cel puternic cu adevărat. Cel care este slujit, a murit puţin,
cu fiecare serviciu care i s-a făcut. De fiecare dată când a fost
cărat în spinare...

Chiar aşa de greu ar fi să explicăm celor mici că viaţa e făcută

din compromisuri care pot fi făcute şi din compromisuri
inacceptabile?
Că totul se plăteşte, mai devreme sau mai târziu? Că
părinţi fiind, e firesc să cerem copiilor să plătească cu mici servicii
efortul nostru de a îi creşte. În nici un caz pentru că ar fi datori, ci
pentru a se obişnui cu faptul că totul se plăteşte. E chiar atât de
greu să le cerem bunăvoinţa de a face ceea ce le displace,
recunoscând că am obosit, că în acel moment suntem incapabili,
sau orice alt motiv ar fi? E chiar atât de greu să le explicăm că
micile nedreptăţi pe care li le facem au de cele mai multe ori rolul
de a îi obişnui să fie toleranţi, să supravieţuiască, să caute
echilibrul?
E chiar atât de greu să ne abţinem de la a îi frânge
folosind forţa şi şantajul?
De ce? Pentru că şi pe noi cândva, cineva ne-a frânt?
Şi atunci mă întreb eu: când se va rupe acest lanţ al
răzbunărilor? Unde va duce această vendetta fără sfârşit?
Eu am experimentat altfel.
Am ajuns la concluzia că a îţi explica, a încerca să fii ca ei
pe dinăuntru, e o cale mai eficientă decât forţa. Oricât de bine
camuflată ar fi această forţă în dosul vorbelor mieroase... Sigur,
sunt departe de a fi expert. Greşesc şi eu pentru că şi eu
evoluez.
Dar am avut succesele mele şi cred în această idee, pe care
am verificat-o în practică.
Mai mult decât atât, mă mândresc să învăţ, atunci când cineva
vrea cu adevărat să mă înveţe ceva, să-mi transmită experienţa lui
de viaţă. Am însă o reţinere instinctivă faţă de cei care neagă,
împroaşcă cu noroi, dărâmă, desfiinţează, fără a pune în loc nimic
altceva. Fie şi o idee nouă. Sau, cel puţin diferită într-o anumită
măsură. În acest fel de comportament, ce pot eu vedea altceva
decât fermentul descompunerii a ceea ce cândva, se poate să fi fost
om sau ceva asemănător. Ceva care dacă ar fi făcut alte alegeri, ar
fi fost altceva decât un trecut în curs de dezagregare.
Copilul reprezintă în egală măsură capacitatea de a visa, de a
te juca cu dezinvoltură cu acele concepte, idei, limite, pe care
oamenii mari le divinizează; fie că e vorba de Dumnezeu, fie că e
vorba de armele nucleare, de concernele transnaţionale care înghit

tot ce le stă în cale. Da. Copii au puterea de a ignora barierele

pe care noi, "oamenii mari" ni le punem unii altora în cale.
Unii dintre aceşti copii, cresc şi în loc să intre în descompunere, îşi
contruiesc din experienţa lor de viaţă, o haină pe care cei care au
uitat să îngrijească copilul din ei, o confundă cu vârsta şi
bătrâneţea care îi caracterizează pe toţi cei care au uitat ce
înseamnă să fii copil.

Picătura de iubire
Am trecut în perioada de până în anul 2005 şi într-o anumită
măsură, încă mai trec printr-o perioadă extrem de dificilă a
existenţei mele (E vorba de anul 2006 aici. n.a.). Întâmplarea care
urmează, s-a petrecut prin iarna anului 2003 şi m-a ajutat să
descopăr că... mai am multe de învăţat.
— — — — — -- * * * — — — — — --
În tot acest peisaj sumbru care a fost existenţa mea din

perioada de până în ultimii ani, am văzut acum câteva zile, lumina
orbitoare a Soarelui. O femeie. E lipsit de importanţă „cine”,
contează ce. O necunoscută. Ştiu doar că este încasatoare la
Electrica, la casieria informatizată la care îmi plătesc eu curentul
consumat.
M-am dus într-o zi să-mi plătesc factura curentă. Am plătit la
această fată. Ceea ce povestesc eu, este lipsit de extraordinar în
sine. Ceva banal, comun, ceva "de toată ziua".
Ceea ce este extraordinar, este faptul că între mine şi această
femeie, s-a petrecut ceea ce poate se petrece de mii, milioane de
ori în viaţa noastră fără să remarcăm.
— Aţi terminat serviciul şi aţi venit?
— Ei... Serviciul meu e mai deosebit. Începe când e nevoie şi
se termină când se poate...
Două replici aparent banale. Ceea ce este extraordinar însă, e
greu de descris în cuvinte. Zâmbetul extraordinar cu care m-a
întâmpinat, lumina de pe faţa ei, din vocea ei, lumina care, pentru
câteva clipe a radiat din fiinţa ei, o lumină orbitoare, pură, blândă,
liniştitoare, dătătoare de pace, lumină care m-a urmărit de atunci
până acum.
Vreau să păstrez această lumină în fiinţa mea şi s-o duc
cu mine, oriunde mă voi afla şi dincolo de mormânt.
Astăzi, am înţeles că că această lumină, este de fapt
Dumnezeu. Este Iubirea Pură.
Această femeie, mi-a dăruit din fiinţa ei, o părticică
mică, de câteva secunde. Câteva secunde care de atunci
încoace, mi-au schimbat mocirla în care mă bălăceam

înăuntrul meu, într-o zi însorită, care ţine de atunci şi

continuă. Asta înseamnă cu siguranţă Dumnezeu.
De câte ori am trecut orb pe lângă Dumnezeu?

De câte ori am plâns de dorul Lui şi am trecut pe lângă El fără
să ştiu, fără să-L observ măcar? Ce înseamnă oare păcatul? Este
oare posibil să însemne să treci pe lângă aceste clipe de iubire şi să
te vaiţi că îţi lipseşte dragostea? Cred că da. Aceste clipe pe care le
putem găsi oriunde şi pe care dacă le adunăm într-un tot, pot
deveni minute, ore, zile, luni, ani şi în final, o viaţă de om. O viaţă
de om trăită în Iubire. Cu Dumnezeu, şi prin Dumnezeu.
Atunci când vine la mine un câine, mă priveşte în ochi şi dă din

coadă, mă iubeşte. Câteva clipe. În aceste câteva clipe,
Dumnezeu este pentru mine, acel câine!
Atunci când o pisică se freacă de piciorul meu, mă iubeşte. Şi
Dumnezeu este acea pisică.
Atunci când înmugureşte un pom, mă iubeşte pentru că mi se
dăruieşte sub forma spectacolului fantastic al renaşterii. Iar
Dumnezeu este mugurele.
Atunci când un copil îmi zâmbeşte, acel copil mă iubeşte şi
Dumnezeu este acel copil.
Atunci când Soarele răsare, scăldând în lumina lui de aur totul,
Soarele mă iubeşte şi Dumnezeu mi se arată ca fiind Soarele.
Atunci când Soarele apune, colorând orizontul într-un fel
năucitor, Soarele şi Cerul mă iubesc, şi Dumnezeu este Cerul
îngemănat cu Soarele .
Atunci când apare Curcubeul şi arcul acesta de lumină
extraordinară şi prin frumuseţe şi prin raritate mi se arată,
Dumnezeu este Curcubeul.
Atunci când o femeie îmi dăruieşte un zâmbet din toată
fiinţa ei, acea femeie mă iubeşte şi Dumnezeu este acea
femeie.
Zâmbetul mi l-a dăruit şi cine oare mi-l mai poate lua înapoi?
Indiferent cine e, valoarea zâmbetului rămâne neschimbată.
Vreau să învăţ să adun fiecare picătură de iubire care mi se
oferă. Cu timpul se va aduna o adevărată avere.
Singura avere adevărată: Iubirea.
Poate că astfel, căutând clipele de iubire care se irosesc pe

lângă noi pentru că trecem pe lângă ele fără să le conştientizăm,

culegându-le pe cele pe lângă care au trecut ceilalţi fără să le
observe, voi învăţa să recunosc din ce în ce mai multe dintre ele.
Astfel, căpătând experienţă, voi învăţa eu însumi să dăruiesc celor
din jur clipe, picături de iubire. Poate că la început va fi foarte greu,
dar cu timpul voi învăţa cu siguranţă să dăruiesc din ce în ce mai
mult. Cred că încep să înţeleg unde am greşit de-a lungul anilor.
Atunci când am început să dăruiesc, eram departe de a şti cum
trebuie să dăruieşti fiecăruia în parte. Cred că şi acum, sunt
departe de a stăpâni ştiinţa aceasta, dar am început să observ că
unii oameni pot primi mai mult, alţii mai puţin. Când am descoperit
acest detaliu, am crezut că am găsit soluţia unei probleme: Trebuie
să-i dai fiecăruia cu măsură, altfel e risipă, ori risipa e un păcat.
Am crezut apoi o vreme — după ce am descoperit că unora
prea multă dragoste le dăunează — că trebuie să învăţ să dau cu
măsură. Ceva însă, înăuntrul meu, se opunea acestei soluţii. De ce
cu măsură?
S-a întâmplat însă de curând— şi sunt convins că e departe
de a fi fost o întâmplare — s-a întâmplat deci să întâlnesc o fiinţă
care a ştiut să-mi explice foarte simplu, că de fapt, trebuie să mă
feresc să drămuiesc. Am înţeles atunci că de fapt, ceea ce credeam
eu că este o soluţie, ar putea fi exprimat cam aşa: să ţinteşti spre
cineva, ca şi cum ai trage o săgeată. Am folosit această imagine,
pentru că este cea mai sugestivă: dacă arunci spre cineva, orice,
inclusiv dragoste, poate avea efectul unei arme; poate răni sau
chiar ucide.
Există multe leacuri, pentru multe răni. Luate în doze prea
mari însă, în loc să vindece, agravează boala.
Abia acum încep să-mi dau seama că Dragostea, atunci când
simţi nevoia să o manifeşti, trebuie să fie asemeni unei fântâni: o
clădeşti, undeva la marginea drumului, departe de orice aşezare, în
acel loc în care călătorul ostenit şi însetat are nevoie de ea. Dacă va
ajunge la fântână altul decât cel căruia îi este sete, poate o va
ignora sau îi va scăpa atenţiei; dar un călător însetat, se va opri
sigur şi e nefiresc să-l opreşti să-şi potolească setea, oricum ar fi
ea; mai mare sau mai mică. Fiecaruia trebuie să-i laşi posibilitatea
de a lua atât cât are nevoie.
Cred că e greşit să te închizi şi să refuzi să mai dăruieşti; dar
îi dăruieşti fiecăruia cât poate duce şi atât, şi te fereşti să

stabileşti tu ce, cât şi cui. Dăruieşti pur şi simplu.

Aici am greşit eu foarte mult. M-am risipit în relaţii cu oameni
care erau în măsură să primească mai puţin, având o deschidere
mai mică şi m-am înşelat singur crezând că se poate. Când m-am
simţit rănit, am înţeles greşit, am considerat că cel care m-a rănit e
vinovat, în vreme ce eu eram, pentru că m-am risipit. De fapt, în
realitate, m-am rănit singur, provocându-mi o hemoragie de Iubire,
insistând fără rost într-o direcţie greşită. Simţeam şi simt înăuntrul
meu că toţi avem nevoie de Iubire. Am simţit asta de mic copil.
Poate acesta a fost unul din cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu
pentru mine. M-am înşelat însă crezând că iubirea e altfel decât
toate celelalte în privinţa dozei. Mi-am închipuit greşit că oricât i-ai
dărui unui om, e neîndestulător. Oricâtă iubire ai dărui, desigur, e
neîndestulător. Acest lucru este perfect adevărat, dar aici mai este
un amănunt critic: TOATE LA TIMPUL LOR.
Oricâtă iubire îi dăruieşti cuiva, e greşit să spui că e prea
multă. Trebuie însă ţinut seama de o singură condiţie: ca omul să
simtă că primeşte şi să trăiască fericirea pe care ţi-o dă Iubirea.
Dacă omul este iubit şi e incapabil de a simţi fericirea de a fi iubit,
înseamnă că doza e prea mare şi că ai irosit ceva ce pentru
altcineva înseamnă VIAŢĂ. Înseamnă că e prea mic spiritual ca să
poată absorbi mai multă Iubire. În această situaţie, a te încăpăţâna
în vreun fel oarecare, a-l constrânge în vreun fel oarecare, e o
greşeală. Aşa cum un copil mănâncă mult mai puţin decât un adult,
un suflet foarte tânăr, are nevoie de doze mici de Iubire. Altfel, este
copleşit şi strivit şi asta produce reacţia de respingere. Cui îi place
oare să fie sufocat în vreun fel? Aici am greşit a doua oară, deşi mi
s-a atras atenţia de nenumărate ori.
Am făcut prin urmare două mari greşeli:
● Am trecut pe lângă izvoarele iubirii, din care picură
picătură cu picătură iubirea, căutând un ocean de iubire
în care să mă scufund. Am înţeles cu greu că sunt
nepregătit pentru a mă îneca în Iubire.
● Am irosit multă Iubire în direcţii în care era nevoie de
mult mai puţină şi am dăruit prea puţin ori deloc, acolo
unde ar fi fost nevoie de mult mai puţin.
Abia acum, am început să descopăr picăturile de Iubire care se
află pretutindeni în jurul meu şi al oricui, al nostru al tuturor.
Acum, trebuie să învăţ să adun aceste picături şi să le transform în

acumulare de Iubire, într-o rezervă de Iubire. Apoi, să învăţ să

dăruiesc şi eu, fără însă să urmăresc ceva anume. Apoi dacă cumva
obosesc, să încep să pun la loc, tot din picăturile din jurul meu iar
când rezerva s-a completat, să dăruiesc din nou, şi tot aşa.
Mai departe, trebuie să învăţ să descopăr micile izvoare şi
ochiurile de iubire, din care să beau atunci când sunt însetat şi să
dăruiesc celor care pot primi mai mult; să ţin mereu minte să las şi
eu în urma mea picături, pe care să le găsească alţii, care vin din
urmă, asemeni mine, cu ceva timp în urmă. Trebuie să descopăr
pâraiele şi lacurile de Iubire, din care să beau şi mai mult, pentru a
dărui şi mai mult, pentru a lăsa celor care vin pe acelaşi drum,
până când voi deveni eu însumi un astfel de izvor, apoi un pârâu,
un râu, un fluviu şi poate, într-o zi a acestei vieţi, voi deveni una cu
Nesfârşitul Ocean de Iubire care este Dumnezeu.
De fapt, ceea ce trebuie să învăţ este să descopăr şi să
primesc ceea ce mi se oferă şi să ofer şi eu la rândul meu. Dar fără
a încălca nevoile fiecăruia, spaţiul vital, ci cu grija de a evita să
fac rău, din dorinţa de a face bine.
Dar toate au un început. Acum, trebuie să fac un pas
important: să mă lămuresc până unde pot merge. Ce ştiu, ce
trebuie să învăţ, cât de departe merge puterea mea de a descoperi,
de a oferi. Mai aproape? Mai departe? Cât de aproape sau cât de
departe?
Trebuie să aflu despre mine cât anume ştiu, dacă ştiu să
recunosc picăturile, ochiurile izvoarele, pâraiele, cât pot eu să ofer,
cât ajunge şi cum acolo unde împrăştii...
Asta înseamnă să am curajul să întreb şi să acţionez şi puterea
să accept că am greşit, dacă am greşit.
Dacă am dat peste un râu de iubire, care curge pentru mine,
care mă aşteaptă doar să-l recunosc şi să-l accept, trebuie să ştiu
să recunosc asta şi mi-e greu să spun că ştiu, deocamdată. Poate
că aceste ultime zile de august 2006, m-au adus cu un pas înainte
faţă de momentul când am început descrierea acestui drum, numit
"Picătura de Iubire". Mai am multe de învăţat. Pe de altă parte,
dacă evit să acţionez de fiecare dată când se iveşte ocazia, de unde
pot afla peste ce am dat? Dacă m-am înşelat sau am făcut bine?
Învăţătura vine din experienţă, din practică.
Am făcut unele greşeli pentru că am refuzat să clarific situaţiile
în care am descoperit ceva şi am înţeles insuficient sau poate deloc

semnificaţiile. M-am ataşat de unele persoane şi am înţeles prea

târziu că ceea ce puteam primi, mi s-a dat. Am vrut mai mult şi mi-
am dat seama prea târziu că trebuie să-mi continui drumul. Mă
simţeam bine amăgindu-mă că mai e ceva, că mai pot obţine ceva.
Într-o clipă de nebunie, de orbire, am crezut că e destul să
vreau eu mai mult ca să capăt. Când clarificarea a venit, am fost
nepregătit să primesc un adevăr; voiam ca adevărul meu să fie al
tuturor. Aici am greşit.
Au fost oameni care au făcut pentru mine foarte mult: mi-au
arătat Calea pe care trebuie să merg. Unii într-un fel, alţii în alt fel.
Fiecare după cât a putut să-mi ofere şi a fost oricum foarte mult.
Eu însă mi-am închipuit în nesăbuinţa mea, că trebuie să rămân
legat de ei; că fără ei mi-e imposibil să merg mai departe. Leacul a
fost de fiecare dată amar şi m-am chircit de durere. Am căzut brusc
din slăvile Cerului, într-un hău negru, datorită faptului că am
refuzat o clarificare. Şi în acele clipe, m-am simţit singur şi părăsit.
Anul 2006 însă, a schimbat ceva în acest peisaj al căutărilor.
Am găsit oare primul izvor? Practica spune: da.

A face diferenţa
Acest articol, s-a născut urmare a interacţiunii mele cu lumea
literară şi din nevoia de a fi eu însumi. Eu însumi şi nicidecum
altcineva. În acest articol, am dorit să subliniez clar că mă consider
supus greşelilor şi în egală măsură, îndreptăţit şi responsabil de
alegeri. Mi se pare normal ca ilustrarea alegerii să o fac pornind de
la ceva ce am făcut chiar eu.
Alt motiv pentru care acest articol se află în această carte,
este acela că am observat de-a lungul anilor că şi eu şi ceilalţi
oameni ne temem să alegem şi amânăm. În acest an, am vrut să
fac altfel şi chiar am făcut. Faptul că am făcut o alegere, că am
publicat-o, înseamnă că mi-am asumat responsabilitatea pentru
alegerea făcută.
Acestea sunt principalele motive pentru care citiţi aceste
rânduri: pentru a vedea că se poate să alegi şi în acelaşi timp să îţi
asumi consecinţele alegerilor făcute.
Deşi scriu de peste 35 de ani, deşi am fost sfătuit să scriu, să

public, admonestat pentru „absenţa” din lumea literară, mi-a fost
greu să găsesc în mine curajul de a mă înfrunta pe mine însumi,
alegând ca arbitru publicul. Anul acesta însă (2006 - n.a.), m-am
decis să o fac.
Între primele rezultate ale apariţiei mele în rândul publiciştilor
se numără pe de o parte reacţia mea la lucrările unor confraţi, pe
de altă parte, reacţiile confraţilor la lucrările mele. E un proces
natural de transformare — Atenţie! Altceva decât o
confruntare! — la care orice fiinţă, sub o formă sau alta, trebuie
să accepte să se supună. E interacţiunea cu mediul de viaţă, dar
exprimată printr-o formă particulară.
Ca rezultat al acestei interacţiuni, am cunoscut o serie de
oameni, am citit o serie de materiale publicate şi mi-am format o
serie de impresii. Unele corecte, unele greşite.
Pentru că îmi place să fiu corect cu mine însumi, dar mai ales
cu cei din jur; pentru că în particular cei care m-au primit în ei, în
viaţa lor, şi printre ei citindu-mă, mi-au acordat timpul lor şi deci şi
recunoaşterea lor, m-am hotărât să scriu şi despre asta.
Una dintre lucrările publicate de mine, "Copilul din noi", a
ajuns să fie foarte citită, într-un timp foarte scurt de la publicare.

Aşa cum era şi normal, întâlnirea dintre cititori şi autor, a produs

atât impresii cât şi reacţii. La fel s-a petrecut şi cu mine: am citit
unele materiale care m-au impresionat într-un fel sau altul iar la
unele, chiar am reacţionat. Despre aceste reacţii, unele manifestate
altele păstrate înăuntrul meu, vă voi povesti aici.
Voi reproduce mai jos, o reacţie a autoarei (autorului???)
Ciobanu Livia (Adrian Walter) la "Copilul din noi":
"Copilul e imposibil să fie serios si responsabil."
"Ati omis să explicati exact ce intelegeti prin <copilul din
mine>. Iar faptul ca ati omis să vvedeti vreun copil jucindu-se "in
bataie de joc"...De copii ce leaga tinichele de coada pisicilor si apoi
le dau foc ati auzit? Si au cel mult sapte-opt ani. Iar un copil e
imposibil să fie si nevinovat si serios si responsabil. Ce spuneti de
faptul ca oamenii invata din experienta? Personala sau traita de cei
de linga el? Mai ales copii. Iar daca singurul model de
comportament pe care il vad zi de zi este al parintilor..."
(Notă: Lipsa diacriticelor aparţine autoarei/autorului. M-am abţinut
să intervin asupra textului)
Prima reacţie pe care am avut-o la titlul comentariului, a fost:

Cam sentenţioasă afirmaţie! Să fi dat oare peste primul om care le
ştie pe toate? Ăsta da noroc!
Am citit comentariul şi am început să am unele bănuieli. Bun
— mi-am zis — să vedem ce scrie, cum scrie. Până la urmă, un
simplu comentariu, este irelevant. Sau, e pur şi simplu, o reacţie de
moment. Oamenii fac şi lucruri bune şi mai puţin bune, adică:
evoluează. Am găsit chiar într-o publicaţie un motto care susţine
superb ideea aceasta: "Numai morţii şi nebunii îşi păstrează
neschimbate opiniile". M-am apucat aşadar să citesc:
"Neputinţa", "Verdict: Crimă?", "Pentru cine bat clopotele?"
Când am ajuns aici mi-am zis: "Ia uite, l-a citit pe Hemingway, asta
e bine, e chiar minunat! Să vedem mai departe...". Mai departe, a
însemnat "Sensul vietii in 25 de cuvinte". Am simţit că mă
cuprinde o stare ciudată, pe care voiam să o evit, dar mi-am spus
că trebuie să merg mai departe, că am citit prea puţin. Am dat apoi
peste "Eu sînt". M-am bucurat! Gata, mi-am zis, acum o să mă
lămuresc! Am citit şi parcă totul s-a schimbat! Senzaţia de bâjbâială
printr-o ceaţă cenuşie şi ameninţătoare, a dispărut ca prin farmec şi
mi-am zis că acum pot merge mai departe, că pericolul invizibil, a

trecut.
Dar... am dat — fatalitate? — peste "Roz şi Negru". Am citit
şi brusc, am ştiut ce se întâmpla cu mine: copilul din mine plângea.
Plângea în hohote iar eu priveam consternat, dezorientat, pentru că
îl iubesc foarte tare şi mă strădui cât pot să fac în aşa fel încât să-i
ofer bucurii şi lucruri frumoase, pentru că am făcut altfel, până de
curând. Vreau acum cu totul altceva decât să-i provoc supărări,
pentru că între noi s-a instalat pacea şi bucuria şi el îmi arată
mereu ba un apus de soare, ba o frunză abia mijită pe o crenguţă,
cu inconfundabilul ei verde crud, care parcă miroase a primăvară şi
a beţie de culori şi viaţă, ba o floare care răsare minunat dintr-un
mănunchi de frunze verde intens, ba un copil care râde în braţele
mamei lui şi uneori, îmi arată şi câte un curcubeu...
— Iartă-mă! De ce plângi? Am vrut altceva decât să te supăr,
îi spun.
— Atunci de ce mai vrei să continui să citeşti, cred că ai
înţeles? Chiar îţi este atât de greu să faci diferenţa? Dacă eşti
incapabil, atunci am să renunţ să îţi mai arăt ceea ce merită văzut.
Înseamnă că mi-am pierdut timpul cu tine!
Am simţit atunci că lacrimile lui curg pe obrazul meu. Am
simţit că găsisem răspunsul, dar refuzam să îl accept:
Ciobanu Livia vede "Roz", dar a ales "Negru".
Atunci am ştiut că trebuie să aleg. Că trebuie să fac diferenţa.
Am ştiut că pentru mine, curcubeul, Soarele, Cerul albastru,
verdele pădurii, sunt mai importante decât "Negru".
Aşa încât, i-am răspuns lui Ciobanu Livia, aşa:
"Dragă Livia, îţi mulţumesc pentru comentariu. Am să spun

doar că "Frumuseţea e în ochii privitorului". Mi-e peste putinţă să
împiedic pe cineva să vadă crime, jafuri, cruzimi, violuri, aberaţii de
orice fel. Pot pe de altă parte, pot şi am dreptul să mă împiedic pe
mine de la a le vedea, iar dacă le-am văzut, să mă abţin de la a le
acorda şansa să intre în istorie, amintind de ele. Fiecare e liber să
vadă, să scrie despre, să imortalizeze ceea ce crede că îl face mai
bogat şi mai înţelept. Eu prefer să văd ceea ce e frumos. Pentru că
pot alege încotro să privesc, asupra a ce anume să îmi opresc
privirea şi atenţia, Dacă ţi-a displăcut copilul meu, poţi să alegi pe
oricare altul, cred că sunt destule alternative. Una cel puţin, mi-ai
oferit-o în comentariu. Succes în activitatea literară!"

Şi acum, să vorbim puţin despre curcubeu. Adică, despre un

anume curcubeu. Curcubeul despre care vreau eu să spun doar
câteva cuvinte, se numeşte Zenobia. Unii, o cunosc şi sub numele
"Zeia Nob", dar mie îmi place Zenobia. Zenobia, pentru că îmi
aduce aminte de Vitoria Lipan, o româncă de-a noastră, aprigă tare.
Ce mi-a plăcut la Vitoria, e că a ştiut să aleagă. Tot asta mi-a
plăcut şi la Zenobia şi faptul că mi-a plăcut mie, poate înseamnă
prea puţin, dar place şi altora. Dovadă stă faptul că poeziile ei sunt
citite şi chiar şi faptul că un alt material al meu foarte citit, este "De
vorbă cu Zenobia". Pentru că am spus acolo cum o văd eu pe
Zenobia, o să trec mai departe fără a reveni. Am să spun ceea ce
am omis să spun. Am omis să spun de exemplu, că Zenobia a
construit un curcubeu de la fereastra mea, la fereastra lui Petre
Andrei Flueraşu. Şi bine a făcut. Şi îi mulţumesc şi pe această cale.
Veţi vedea de ce.
Petre, are multe materiale publicate. E greu să faci cunoştinţă
cu el, pentru că scrie cu totul altceva decât "poezele" şi în general
face destul de multe, aşa încât, îţi trebuie timp să faci cunoştinţă cu
el. Am citit câteva materiale ale lui şi am rămas cu o stare de
confuzie. Sub influenţa acestei stări, am scris şi un comentariu, la
"Conştientizarea iluziei":
"Credeam, speram că tao înseamnă şi o opţiune interioară,

adică mai mult decât un pseudonim. Iluzia înseamnă percepţia
directă a Adevărului, filtrată de raţiune, mental, via ego: Hara,
Dantian, Manipura sau creierul abdominal. Altfel, îmi place!!!"
Îmi place să cred despre mine că sunt un om corect, că sunt
capabil să-mi revizuiesc continuu opiniile, în măsura în care reuşesc
şi eu să învăţ, să evoluez.
I-am cerut la un moment dat Zenobiei acordul pentru a-i
publica unele materiale într-un e-book pe care sper să-l pot
materializa. În mesajul de răspuns, mi-a spus despre "Arcada" lui
Petre. Am căutat, am găsit şi de ce să ascund, mi-a plăcut foarte
tare. Poate că unele dintre materiale sunt materiale mai puţin
deosebite, dar e un proiect materializat, un proiect care se adaugă
la averea, la zestrea acestui neam şi ştiu ce înseamnă munca de
tehnoredactare, adunarea unor materiale şi publicarea lor. Am făcut
eu însumi vreo trei reviste, începând de la culesul textului, apoi
machetarea, grafica, filmele tipo şi terminând cu alergatul la

tipografie după comandă şi corecturile necesare. Ştiu că e departe

de a însemna mare lucru, au fost experienţe modeste, dar am
învăţat paşii şi ştiu acum ce înseamnă "Arcada" văzută din culise,
nicidecum din sală, stând comod pe un scaun, fie el şi în rândul
întâi.
După ce mi-am dat jos de pe Net "Arcada", am început să
citesc. Deocamdată, mai în fugă. Pe urmă, am simţit nevoia să
revin la pagina lui Petre şi am dat peste "Compendiul filosofiei
orientale" şi respectiv "Despre om şi libertate".
După ce le-am citit, s-a făcut lumină: Mi-am dat seama că
greşisem undeva. Uitasem că la 20 de ani, cam tot aşa scriam şi eu
în jurnalul meu; că şi eu încercam să-mi clarific opţiunile scriind şi
atunci mi-am zis: Ce ar fi scris Petre, dacă ar fi citit materialele
mele de atunci? Şi am ştiut că ar fi fost probabil la fel de contrariat
de căutările mele, pe cât de contrariat am fost eu. De fapt, mi-am
dat seama că eu îi ceream să fie "Tao", un Tao definitiv. Dar ce e
definitiv? Ce contează oare mai mult: ezitările, sau alegerea pe care
o faci? Când am înţeles că Petre a ales şi că de fapt el asta voia să
ne spună, că a ales, atunci mi-am dat seama că trebuie să mai
scriu un comentariu. Un comentariu din care să reiasă că am înţeles
că a ales, că îmi place alegerea lui şi că vreau să fiu alături de el şi
de cât mai mulţi, atît cât pot.
Adică: trebuie să fac diferenţa.

Gândurile
De multe ori m-am simţit strivit de greutăţile momentului, de
tot felul de treburi mai mărunte sau mai mari, adunate într-o
perioadă de timp şi care într-o zi m-au făcut să mă simt pe un
drum înfundat. Am căutat de multe ori explicaţia a ceea ce se
întâmplă înăuntrul meu şi care este legătura dintre învălmăşeala
dinăuntru şi ceea ce se petrece în afara mea.
La un moment dat, am avut o imagine foarte plastică. O
imagine care reda foarte bine ceea ce se întâmpla înăuntru.
Chestia asta cu gândurile, o asociez cu o colcăială de viermi: o
mulţime de gânduri, care se agită în mintea mea, producându-mi o
stare de confuzie şi de agitaţie. Am urmărit apoi să văd dacă pot
remarca acelaşi fenomen şi la alţii şi am constatat cu surprindere că
fenomenul este destul de răspândit şi ceea ce este cel mai
neplăcut, că produce aceleaşi efecte nedorite, de confuzie şi
nesiguranţă. Pe acest fond al incertitudinilor, al confuziei, devenim
vulnerabili şi expuşi greşelilor de tot felul.
Mult timp m-am întrebat cum pot face să scap de această
stare care mă zvârle într-o ciudată amorţeală, un straniu abandon a
tot şi toate, ceva greu definibil şi care mă duce cu gândul la
"Greaţa" lui Jean Paul Sartre.
Într-o bună zi însă, într-o astfel de stare fiind, m-am apucat să
scriu chiar despre această stare. Atunci cred că am făcut un prim
pas înainte. Deşi am conştientizat, am realizat mai greu exact ce se
întâmplă cu mine, după ce am obosit scriind, m-am simţit uşurat,
eliberat. Senzaţia este asemănătoare aceleia pe care mulţi o trăim
atunci când vara, cerul se întunecă, devenind cenuşiu-albăstrui,
acea culoare a plumbului, atât de des întâlnită la Bacovia, încât
mulţi îi spun "Bacoviană". Atunci toţi trăim o stare nelămurită,
apăsătoare, toropitoare, care parcă ne scurge şi de ultimul strop de
energie, lăsându-ne fără vlagă, sleiţi şi dezorientaţi. Apoi, vine
furtuna. Mi-este greu să explic de ce, dar îmi place să ascult
tunetele şi să admir fulgerele. Mi s-a întâmplat de multe ori să ies
afară după ce furtuna s-a dezlănţuit, să stau sub şiroaiele de apă
care se prăvăleau din ceruri, în bătaia vântului, ud până la piele,
fără să-mi pese că sunt ud şi că apa continuă să curgă peste mine.
Şi acum mi se întâmplă. După ce furtuna se linişteşte, Soarele

începe să răsară în crâmpeie, dintre norii zdrenţuiţi. Asemeni

razelor unor imense proiectoare celeste, îndreptate către această
imensă scenă, a acestui imens Teatru numit Pământ, Soarele se
iveşte, scăldând parcă cu o ploaie de aur împrejurimile. Atunci mă
cuprinde un sentiment straniu şi am senzaţia că am fost proiectat
într-o lume magnifică şi parcă ireală, asemănătoare lumilor pline de
mistere şi de o viaţă magică şi captivantă, create de Jules Verne. În
astfel de clipe, am senzaţia că toată negura din interior a fost
spălată, împrăştiată de şuvoaiele de apă din timpul furtunii şi simt
în aer mirosul indescriptibil al Vieţii, cu cele trei componente mari
ale ei: Naşterea, Devenirea sau Transformarea şi, Fructificarea
finală. Totul într-un amestec magic pe care îţi este cu neputinţă să-l
cuprinzi în cuvinte; dar îl poţi simţi.
Am descoperit astfel într-o bună zi că, atunci când scriu, se
petrece cu mine ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă când ies
afară în timpul furtunii şi îmi ridic ochii către Cer, printre şuvoaiele
de apă care cad peste mine.
Această descoperire a venit însă treptat. Mi-a fost greu să văd
şi să simt conştient de prima dată această formă de eliberare, de
dăruire, de împrăştiere prin Iubire către toţi şi toate; această
împrăştiere către ceilalţi, care în loc să te sărăcească, te
îmbogăţeşte şi te îmbată parcă, îţi dă putere să mergi mai departe.
De multe ori am scris în astfel de stări, am trăit undeva la
nivel subconştient sau poate chiar inconştient eliberarea, starea de
dăruire dar mi-a fost greu să înţeleg, să mă înţeleg.
A fost poate nevoie să mă întâlnesc cu o fiinţă extraordinară
într-o editură, să-mi povestească ce înseamnă munca de editor, ce
înseamnă răspunderea pe care o poartă, pentru ca ceva să se
schimbe înăuntrul meu, ceva să se destrame pentru a face loc
adevărului lăuntric spre conştient. Cred că abia după această
întâlnire am înţeles că am nevoie să scriu pentru mine şi în egală
măsură pentru a mă oferi celor din jur. Că darul pe care mi l-a
hărăzit Dumnezeu, e mai mult pentru ceilalţi decât pentru mine, e
pentru cei care au nevoie de el. Pentru cei care au nevoie să vadă
drumul pe care l-am parcurs eu şi l-au parcurs şi alţii; ce decizii au
fost luate şi ce rezultate s-au obţinut. Şi eu am simţit de
nenumărate ori nevoia aceasta şi de multe ori mi-a fost greu sau cu
neputinţă să găsese ceea ce căutam, deşi s-au scris milioane, poate
chiar miliarde de cărţi.

Deşi am scris mult de-a lungul anilor, mi-a fost greu să-mi dau
seama de ce anume o fac. Acum ştiu că a fost o vreme când aveam
nevoie să elimin din mine confuzia şi scrisul mă ajuta să o fac,
scriind în ceea ce numeam eu la un moment dat "Caiete", tot ce
îmi venea în minte. Simţeam că trebuie să scot din minte toate
aceste idei, frânturi de planuri nebuloase, rămăşite ale unor
întâmplări demult uitate, pentru a face ordine.
Ordinea este doar într-o anumită măsură ceva intrinsec. Cred
că numim în mod greşit "ordine" starea de echilibru, care este
departe de a fi în mod necesar şi ordine. Cred că facem această
confuzie, deoarece echilibrul generează acea stare de pace, de
Lumină, de Iubire, căreia nouă ni se pare că ar trebui să-i spunem
"Ordine". Cred că deosebirea dintre ordine şi echilibru, constă în
aceea că ordinea presupune o ierarhie, o dezvoltare a unei structuri
pe verticală, care exclude de cele mai multe ori comunicarea pe
orizontală şi totodată exclude şi celelalte ierarhii posibile. Echilibrul,
prin contrast, îmbină toate ierarhiile posibile, realizează căile de
comunicare pe orizontală, valorificând la maximum resursele, prin
înglobarea lor într-un tot unitar.
Există o etapă de acumulări, apoi o etapă de valorificări. Între
aceste două etape, există multă dezordine, acea dezordine
aparentă pe care o găsim în buctăria în care Mama, Sora sau Iubita
noastră pregăteşte Masa. Ordinea este rezultatul structurării
informaţiei, a evenimentelor, pe baza unor criterii, a unor reguli
izvorâte din practică. Atunci când experienţa se acumulează, apare
necesitatea sistematizării acesteia. Sistematizarea, înseamnă între
altele, eliminarea detaliilor redundante (care se repetă), a
balastului, a detaliilor nesemnificative şi care îngreunează bagajul
de idei, precum şi referirea la un aspect sau altul, care fac parte
dintr-o categorie mai generală. Generalizarea, este de fapt produsul
unui astfel de proces de filtrare şi eliminare a detaliilor prea
particulare. În orice experienţă, pot fi distinse aspecte generale,
care caracterizează clase de evenimente, fapte similare.
Particularităţile, caracterizează acel eveniment care poate fi mai
greu încadrat în totalitatea caracteristicilor lui, într-o categorie cu
grad mai mare de generalitate, căruia îi putem spune clasă. Ca şi
la programare, subclasarea, poate produce entităţi particulare, cu
caracteristici unice, specifice noii clase. Sigur, paralela cu
programarea, mă ajută să văd lumea într-un mod mai ordonat.

Atunci când scriu, acest haos îngheaţă într-o formă. Pot să-l
privesc aşa cum este el la un moment dat şi să văd altceva, dincolo
de agitaţie, de fierbere, de zgomot. Să văd de exemplu acele
nimicuri care parazitează ansamblul, rămăşitele a ceva ce a fost, a
trecut, şi-a împlinit menirea şi ar fi trebuit să dispară,
transformându-se în altceva. Transformarea a avut loc, dar a rămas
o "coajă" de care ar fi trebuit să mă ocup separat şi am uitat, prins
în vârtej. Astfel de coji se adună la un moment dat şi dacă este
omisă prelucrarea, transformarea, ne împovărează existenţa într-un
fel greu sesizabil, asemeni unui murmur crescând, pe care dacă
amânăm să îl domolim la timp, se transformă în vuiet, apoi chiar în
furtună, dacă îl lăsăm. Mintea trebuie împiedicată să ne acapareze
orizontul. Prea multe gânduri înghesuite înăuntru, ne fac să
pierdem nuanţele inefabile ale acestui magnific spectacol cotidian,
numit Viaţă. Fiecare trebuie să găsească un mod de a se dărui
celor din jur. Unii o fac pictând, alţii inventând, alţii dansând,
sculptând, construind case, drumuri, poduri, alţii cântând. Trebuie
să învăţăm să preţuim felul în care fiecare se dăruieşte, să primim
această dăruire, pentru a le îngădui să simtă bucuria de a se fi
dăruit. Toţi simţim nevoia de a ne dărui într-un fel oarecare. Dacă
vom fi respinşi, acest refuz va produce o traumă în interiorul nostru
şi în egală măsură, o reacţie de răspuns negativă. În efortul de
adaptare la lumea în care trăim însă, trebuie să găsim calea prin
care să ne dăruim celorlalţi, astfel încât să ne simţim echilibraţi,
împăcaţi în noi înşine, liniştiţi. Atunci când dăruirea este
împiedicată, dintr-un motiv sau altul, apar acumulări, stagnări care
ne îngreunează zborul. Dacă starea continuă, ajungem să ne
prăbuşim, apoi să ne târâm, până când, într-o zi, Sufletul,
această Pasăre - Fulger, cade pe Pământ şi moare.

Matrix - Unplugged
Deconectarea de spaţiul virtual.
I. Lumea dinafară.
Trilogia "Matrix" este una din lucrările cinematografice care au

avut un impact deosebit de puternic. Filmul, o imensă parabolă,
lasă însă deschisă dezbaterea asupra întrebării "Chiar există The
Matrix?". Putem vorbi despre Matrix? Morpheus, personajul
misterios care îl iniţiază pe Neo, ne spune clar, fără echivoc: "The
Matrix cannot be told. You have to see it by yourself. But I can tell
you what it is not." "Matricea e imposibil să fie povestită. Trebuie să
o descoperi tu însuţi. Dar pot să îţi spun ce este în afară de ea."
Aşadar, există sau e inexistentă? Şi dacă există, ce este sau ce
este inexistent la The Matrix?
Dezvoltarea tehnologică a ultimelor trei decenii, a adus pe
biroul celor mai mulţi dintre noi, un instrument straniu, care tinde
să înlocuiască foarte multe din aparatele electrice, dispozitivele şi o
serie de alte utilităţi, mai mult sau mai puţin casnice. Acest
instrument, este calculatorul personal. Astăzi, cu ajutorul acestui
instrument şi a ceea ce a devenit deja un bun comun şi la fel de
răspândit, Internet, putem să străbatem distanţe inimaginabile
pentru a ne întâlni cu oameni din toată lumea.
Spaţiul virtual...
Este Internet "The Matrix"? Pe mulţi dintre cei care privesc
toate noutăţile şi efortul de adaptare ca pe o pedeapsă, mai mult ca
sigur, Internet este "The Matrix". Este monstrul virtual care
acaparează totul în jurul său, în faţa căruia tot şi toate rămân fără
scăpare. Copii sunt aproape imposibil de dezlipit de la calculator,
părinţii cu un minim nivel de instrucţie, cad rapid pradă "virusului"
PC. Fără PC e din ce în ce mai greu să găseşti o slujbă cât de cât
decentă... Pe urmă, mai este şi latura distractivă: jocuri, filme,
muzică, mesaje cu prietenii, conversaţii, mesageria instantanee şi
toate acestea, fără să mai fii nevoit să pleci de acasă, să te
înghesui în microbuze, autobuze, tramvaie, troleibuze, etc. Fără să
te mai freci de tot felul de oameni. Fără să mai intri în contact
direct cu oamenii. Sănătos. Comod. Septic. Fără să mai ţinem

seama că dacă cineva ne supără, îi închidem "uşa" în nas. Să

reţinem şi faptul că pe Internet putem avea orice identitate: putem
să ne numim "îngeraş", "norocel", "barosanu", "şefu-cel-mai-mare",
"preşedintele USA". Asta ar fi până la urmă ceva neglijabil. Putem
avea oricâte identităţi. Putem fi în egală măsură un mitocan de cea
mai joasă speţă sau o fiinţă cu adevărat elevată. Cine ştie cine se
ascunde în spatele identităţii noastre? Putem afişa la datele
personale, la rubrica "foto", chiar şi turnul Eiffel, aşa încât, putem fi
pe lângă oricine, chiar şi orice. Putem să dăm frâu liber oricărui
vis al nostru, fără temere de pedeapsă, de cenzură. Putem să
eludăm răspunderea pentru orice faptă săvârşită în spaţiul virtual,
aşa-i? Până la urmă, e un spaţiu virtual. Adică, inexistent. Sau
măcar e mai puţin deranjantă existenţa lui, decât e de deranjantă
existenţa Merz-anului din curtea vecinului. Aşa încât, dacă îl
prindem pe Internet, eeeheeeeee! Aşa-i?
Pe de altă parte, ce să mai creadă biata mămică, atunci când
vede la ştiri copii isterizaţi de jocurile pe PC, vânzări de catedrale
făcute pe Internet, femei goale, care dansează la comanda ta, se
dezbracă, etc. sau oferte de arme de toate calibrele şi de toate
tipurile, inclusiv focoase nucleare, oferte tentante, care mai de care
mai seducătoare: vile în Spania cu numai 1 USD, plimbări gratuite
la Houston Space Center, maşini ultimul răcnet "doar la un clic
distanţă de dumneavoastră"... Şi iar biata mămică e strivită de
realitate, când, la nici o săptămână după ce a "eradicat virusul" —
a se citi: "a anulat contractul de furnizare a serviciilor Internet" — ,
puiul mamii, vine cu un doi de toată frumuseţea, "că am omis
completarea portofoliului cu ultima temă" "Care temă?" întreabă
mămica vădit îngrijorată, dar uşor bănuitoare, gata de bătaie. "Aia
cu prezenţa pe Internet a site-urilor româneşti de turism, pe
categorii de servicii turistice şi clasificarea după standardele
internaţionale în domeniu a zonelor turistice ale României." Cu
disperare în glas, înfrântă, neputincioasă, mămica abia mai poate
să îngaime, pierdută "Ce geografie mai e şi asta? Pe vremea
mea..." şi "odorul" îi răspunde prompt: "Pe vremea ta, ai făcut tu
şcoala. Eu fac şcoala pe vremea mea. Notele, tot pe vremea mea le
iau. Pe vremea ta, ai luat tu note. Dacă îţi convine. Aşa că, asta e!
Spune-i tu directorului să schimbe programa şcolară, să scoată
informatica şi să bage în loc altceva."
Realitatea virtuală. Paradox? Poate fi ceva şi virtual şi real?

Sau invers? Există sau este inexistentă "The Matrix"? Şi până la

urmă, unde este "The Matrix"?
Este pretutindeni. Acasă. Când dai drumul la televizor să
urmăreşti Jurnalul. Care jurnal? Cel pe care patronul televiziunii
respective l-a plătit? Ştirile pe care le-au montat cei din studio, tot
pe banii patronului? Ştirile filmate de reporterii de teren, pe care
patronul i-a trimis unde a vrut, pe banii lui, cu aparatura lui, să
filmeze ce li s-a spus să filmeze? Matrix este şi la serviciu. Este
chiar pe biroul nostru, este în calculatorul în care introducem nişte
nume, nişte cuvinte şi nişte cifre, cu care — ştim noi oare cine
lucrează şi ce face cu datele pe care le introducem? Ştim atât cât
suntem plătiţi să ştim. Dincolo de asta, este abatere disciplinară şi
ajungem la şomaj dacă eşuăm în a ne conforma. Matrix este şi la
primărie, unde ne plătim cuminţi taxele şi impozitele. Spunem un
număr şi fata de la calculator ne spune tot: cât am plătit, cât mai
avem de plătit, ce amenzi am luat, cu cine ne-am accidentat
maşina, cine a suportat reparaţia. Matrix este şi la cabinetul
medical. Spunem acelaşi număr şi ni se spune, — dacă suntem
cuminţi — că am avut gripă în preioada... şi ni s-a prescris
concediu medical şi tratament ambulatoriu, sau hepatită, sau că
ne-am operat de un panariţiu la degetul mic de la mâna dreaptă...
Matrix este şi la Guvern. Intrăm pe Internet, căutăm guvernul şi
găsim acolo proiectele de legi, legile aprobate şi înaintate
parlamentului, etc., etc., etc.... Matrix este şi la Oficiul de pensii,
unde spunem iar numărul magic şi ni se spune dacă avem dreptul
la ultima "ajustare", sau ne încadrăm la „data viitoare”, este şi la
Asigurări sociale, unde cu acelaşi număr magic aflăm dacă mai
avem dreptul să mergem la mare sau într-o staţiune oarecare cu
bilet de tratament...
Ce este Matrix? O lume într-o lume.
Ce putem face? Putem alege. Alegerile produc schimbarea.
Putem alege să trăim în lumea reală, aşa urâtă cum este ea acum,
pentru a o face mai frumoasă. Putem trăi în ea, pentru a vedea că
există copii care se joacă cu un calculator şi cu Internet-ul cum ne
jucam noi cândva "lapte gros" sau "hoţii şi vardiştii" sau "ţurca".
Putem să vedem, dacă vrem, că prin calculator putem obţine de pe
Internet cărţi pe care altfel, ne trebuie mulţi bani să ni le putem
permite. Putem să tipărim aceste cărţi în totalitate, sau doar ceea
ce ne trebuie şi putem evita să mai cumpărăm cărţi cu toptanul şi o

bibliotecă cât casa de mare, care costă cât salariul pe doi ani, fără
dobânzi şi comisioane bancare. Putem să vedem, dacă vrem, că
există copii pentru care calculatorul este ca periuţa de dinţi. Le
trebuie de trei ori pe zi. Se strică, avem bani, cumpărăm alta. Fără
să avem bani, ne frecăm pe dinţi şi pe gingii cu mălai sau cu sare,
sau cu degetele. Există copii pentru care calculatorul e unul din
instrumentele care se află în drumul lor. Îl folosesc pentru a ajunge
mai repede undeva. Dacă se vor feri să-l folosească ei, îl vor folosi
alţii şi le-o vor lua înainte. E ca maşina. O ai? Ai bani pentru ea? E
bună. Îţi lipsesc banii? Rămâne transportul incomod. Pardon, în
comun. Avem posibilitatea de a alege. Putem alege să acceptăm să
fim influenţaţi de o ştire sau de alta, sau putem să închidem
televizorul. Putem să citim ziarul Y sau Z sau să renunţăm să citim
orice ziar. Putem să ascultăm la radio sau să renunţăm să
ascultăm. Putem să ne sustragem realităţii dacă ni se pare
strivitoare şi să evadăm în lumea virtuală, pe care au creat-o cei
care au tot ce le trebuie pentru a o face. Dar putem să învăţăm în
egală măsură să folosim lumea virtuală ca pe un vehicul oarecare.
Atunci când ne suim într-un autobuz, ne interesează destinaţia şi
prea puţin reclamele pictate pe caroserie, ori numele tuturor
pasagerilor, ori câte rude are şoferul în Spania sau în Brazilia.
Dacă avem un obiectiv precis, atunci ştim că urcăm în autobuz
la staţia X, pentru a coborî la staţia Y, deoarece asta ne aduce o
economie de 5 ore, în care putem alege să facem altceva.
Nicidecum ce ne spun reclamele. Ceva ce simţim înăuntrul nostru
că avem nevoie să facem. Să privim spre exemplu, apusul Soarelui,
pentru că asta ne aduce liniştea de care avem nevoie, pentru ca
mâine, să putem râde împreună cu toţi colegii, cunoscuţii, prietenii,
familia. Sau, putem alege să credem ce spune jurnalul X, să intrăm
într-o stare de disperare, de depresie, că totul e un haos, că totul e
pierdut şi nimic de făcut, pentru că — aşa-i? — de vreme ce
guvernul e incapabil să facă ceva, noi ce să facem? Aşa încât,
facem şi noi, „nimic”. Stăm şi hibernăm în Matrix. Adică, ne uităm
la televizor, ascultăm la radio, citim ziare, vânăm ofertele de la
supermarket, de la en-gros, de la Mall, ne văităm că
pensia/salariul/ajutorul social sunt prea mici, că guvernul iar „a
sărit cu rândul” ultima indexare, ultima tranşă de compensaţii
pentru cheltuieli gospodăreşti a fost mai mică decât s-a spus când
sindicatele erau pe stradă şi blocau jumătate din capitală... The

Matrix...
Putem să alegem să fugim zi de zi de tot ceea ce ne este
necunoscut şi ne provoacă temeri, frică sau chiar groază sau,
putem alege să ne informăm, pentru a şti ce trebuie să alegem,
cât, unde, cum, când şi de ce. Putem alege să facem greşeli; dar să
facem greşelile noastre, pentru a învăţa din ele şi pentru a învăţa
să alegem. Sau îi putem lăsa pe alţii să aleagă pentru noi şi noi să
rămânem simpli spectatori ai propriei noastre existenţe. Nişte
spectatori care văd doar faptul că „li se întâmplă”. Ceva. Cine ştie
ce? Sau de ce?. Sau cum. Sau unde. Sau când.
E adevărat, deconectarea de la lumea virtuală, uneori este
dureroasă. În unele cazuri, este chiar fatală. Letală. Poate de aceea
foarte mulţi preferă lumile virtuale, unde există dureri doar virtuale,
pentru că — totul se petrece celorlalţi, evident, aşa-i?
II - Lumea dinăuntru.
Morpheus, unul din personajele cheie ale filmului, se întreabă

şi ne întreabă:
Ce este Realitatea? Ceea ce vedem? Ceea ce pipăim? Ceea
ce simţim? Ceea ce gustăm? Ceea ce auzim? Ceea ce mirosim?
Toate acestea sunt nimic altceva decât informaţie. Stimuli veniţi
din mediul exterior, preluaţi de organele de simţ, care le transformă
în informaţie codificată în impulsuri electrice. Impulsurile
electrice, sunt preluate de sistemul nervos periferic şi transmise la
creier. Creierul le decodifică şi ni le prezintă ca fiind Realitatea.
Prin urmare, ce este Realitatea? Realitatea este ceea ce acceptăm
noi să fie. Putem fi de acord cu ea sau putem să ne exprimăm
dezacordul.
Cine ne garantează că impulsurile electrice care ajung la creier
sunt cele originale, aşa cum sunt ele, nemodificate de cineva, de
ceva? Cine ne garantează că impulsurile originale au rămas
neamestecate cu alte impulsuri electrice, venite din alte părţi spre a
rezulta cu totul altceva? De exemplu, de la aparatele electrice care
funcţionează tot timpul în apropierea noastră? Cum schimbă
informaţia iniţială aceste impulsuri venite de la aparatele din jur, de
la instalaţiile electrice de înaltă tensiune, de la transformatoare?
Sunt cele cinci simţuri singurele posibilităţi de a comunica cu
universul în care trăim? Dacă da, atunci cum se explică faptul că

mama ştie când vine copilul ei acasă, deşi este imposibil să îl vadă,
să îl audă, să îl guste, sau să-l pipăie, să-l miroasă? Ce este râsul?
Cum se declanşează el? De ce râdem atunci când cineva
necunoscut nouă, nevăzut, neînţeles, dar pe care îl auzim că
izbucneşte în râs? Există cumva o altă Realitate, diferită de cea pe
care ne-o prezintă creierul nostru? Şi dacă da, de unde vine ea?
Cum putem ajunge să o cunoaştem? Cum ne putem mişca în ea? E
mai bună decât cea pe care o cunoaştem deja? Ce pericole ne
aşteaptă în ea? Poate oricine să ajungă în această "altă" Realitate?
Cum ne putem da seama dacă ea există sau este o simplă
păcăleală, o idee de-a noastră, o fantezie? Ce este durerea? Dar
tristeţea? Dar iubirea? Cum se explică faptul că ştim când doi
oameni se iubesc şi în egală măsură când se urăsc? Se vede ceva
anume? Se aude ceva anume? Putem mirosi, pipăi, gusta ceva
anume atunci când doi oameni se iubesc? Şi dacă e cu neputinţă
asta, atunci de unde ştim? Cum se face că suntem siguri de fiecare
dată? Şi dacă totuşi se poate vedea, mirosi, gusta, pipăi, auzi,
atunci de ce anume lipsesc descrierile pentru toate acestea, aşa
cum am descris, cum descriem atâtea altele?
Întrebări. Răspunsuri. Căutări. Experienţe. Alegeri.
Transformare.
Ce este Realitatea? Există două realităţi? Există o realitate
interioară şi una exterioară? Există graniţe? Sau există doar
convenţii? Reguli formale care ne ajută să delimităm bucăţele din
Realitate? O realitate prea mare pentru a putea fi cuprinsă şi
înţeleasă dintr-o privire, dintr-un sunet, din câteva cuvinte, dintr-o
atingere? O Realitate pe care ne simţim neputincioşi să o
cuprindem dintr-o dată şi atunci o tăiem în feliuţe mai mici. Feliuţe
cu care apoi ne jucăm, le amestecăm, le studiem, le combinăm şi
recombinăm până când ne obişnuim cu ele, ne devin familiare,
cunoscute şi în final curiozitatea pentru ele ne dispare şi căutăm
alte feliuţe noi, cu care reluăm jocul la nesfârşit. Până când, într-o
bună zi, feliuţele încep să-şi înceteze atracţia faţă de noi, pentru că
am făcut tot ce se putea cu ele şi am descoperit între timp că există
un joc mai interesant. Există de exemplu, jocul cu bucăţi mari de
realitate. Iar când am descoperit aceasta, jocul continuă ca la
început, regulile generale le cunoaştem din jocul precedent. Dar
noul joc este la altă scară, permite alte posibilităţi, descoperim noi
reguli pe care eram departe de a le bănui, altele pe care le bănuiam

dar le credeam imposibile. Şi jocul continuă, până când într-o bună

zi, bucăţile de realitate încep să capete alt sens. Până când am
descoperit că ele pot fi îmbinate într-un tot. Într-o Realitate unică,
formată din toate bucăţile şi din toate feliuţele adunate la un loc.
Este oare posibil ca odată jocul încheiat, să descoperim că
Realitatea aceasta nouă are ceva lipsă? Că ceva a fost imposibil de
tăiat, amestecat, combinat, rearanjat şi în final, adunat în acest
ultim tot pe care l-am crezut o clipă capătul călătoriei?
Evenimentele vieţii mele, m-au condus treptat la descoperirea
unei realităţi exterioare. Acea realitate constituită din experienţa
acumulată de ceilalţi, ca urmare a trecerii lor prin viaţă. Dar
această realitate, este nimic altceva decât felul în care ceilalţi au
perceput Marea Realitate. Sunt acele "feluiţe" de realitate, pe care
ei le-au putut înmagazina în ei înşişi, cu care au putut jongla la un
moment dat. Cu care au putut construi ceva. Dar cine deţine oare
Adevărul Absolut? Realitatea mea, poate fi şi chiar este în parte
aceeaşi şi în parte, total diferită de a tuturor. Atunci când mi-am
dat seama că există diferenţe între ceea ce ştiu eu despre mine şi
felul în care sunt perceput, mi-am dat seama că trebuie să mai
existe ceva. Că realitatea are o componentă vizibilă, uşor
perceptibilă cu simţurile comune şi o altă componentă, pe care am
numit-o "interioară". Atunci când am descoperit asta, mi-am dat
seama că realitatea fiecăruia din noi, este mai săracă, dacă îi
lipseşte propria mea realitate interioară. Pe de altă parte, când am
început să completez realitatea exterioară, cu realitatea mea
interioară, a apărut o primă consecinţă. Anumite elemente care
proveneau din realitatea exterioară şi care păreau să fie lipsite de
părţi comune, s-au dovedit a forma o imagine coerentă. Atunci am
avut revelaţia direcţiei principale de căutare: realitatea interioară,
ca fenomen global. Atunci mi-a devenit evident faptul că dacă mă
voi limita la realitatea exterioară completată doar cu realitatea mea
interioară, ignor o cantitate enormă de informaţie şi de experienţă:
realitatea interioară a celorlalţi. Ştiam în acel moment că pasul cel
mai important este să caut să mă înţeleg pe mine şi pe baza acestei
înţelegeri, să mă apropii de realitatea interioară a celor din jurul
meu. Acest pas, m-a condus la înţelegerea unor fenomene
complexe, dar şi la îmbogătirea propriei mele realităţi interioare, cu
acele realităţi interioare ale unor fiinţe deosebite. Ca exemplu, am
să amintesc pe Marin Preda, Toma Caragiu, Aura Urziceanu, Johnny

Răducanu, Nichita Stănescu, Don Miguel Ruiz, Jasmuheen, Marieta

Sadova, Maria Tănase, ... Pot continua lista cu nume, dar ea este
foarte foarte lungă. Cred că aceste exemple sunt suficiente.
Eşadar, există o realitate exterioară şi una interioară? Desigur,
din considerente de comoditate şi accesibilitate, putem separa
Realitatea în aceste două componente. Este mai uşor să operăm
pe secţiuni mai mici, atunci când avem de a face cu un fenomen
complex, pe care este dificil să îl cuprindem să îl asimilăm dintr-o
dată. Este însă o mare greşeală să cădem în păcatul de a uita că
această separare este formală, convenţională şi că ea are scopul
de a ne ajuta să învăţăm mai uşor. A refuza acest adevăr simplu,
este ceva împotriva firii şi a ne încăpăţâna în respingerea acestui
adevăr, conduce doar la eşecuri şi la pierderi incalculabile. Mai
exact, la neadaptare. Iar neadaptarea, înseamnă până la urmă,
dispariţie. Cei care vor continua să se ascundă cu capul în nisip
pentru a fugi de ei înşişi şi de Marea Realitate, vor fi eliminaţi, aşa
cum au dispărut dinozaurii, cu milenii în urmă.
III. Zona de tranziţie.
Există o astfel de zonă? O realitate intermediară? Răspunsul

este în egală măsură şi afirmativ şi negativ. Atât timp cât
respingem realitatea interioară, această realitate, pentru noi, va fi
inexistentă. Asemeni celor care fără să fi auzit de televiziune, le
lipseşte un televizor şi tot ce pot vedea la o emisiune TV. Ei pot
spune că televiziunea este inexistentă şi acest lucru este adevărat
pentru ei, de vreme ce ei sunt neştiutori cu privire la existenţa
televizoarelor şi a emisiunilor TV. Totuşi, acest adevăr este valabil
pentru ei; pentru cei care au televizoare şi urmăresc emisiunile
posturilor TV, Adevărul este altfel. Acelaşi fenomen se petrece şi
cu cei care refuză să accepte că există o componentă interioară a
Realităţii şi una exterioară. Desigur, între ele, există o graniţă
formală. Separarea este doar aparentă şi dacă există delimitări,
bariere, acestea ne aparţin. Aparţin celui care refuză să caute, să
îşi pună întrebări, să caute soluţii. Aparţin celui care acceptă să
moară înainte de a fi murit de fapt. Aparţin celui care îşi îngroapă
capul în nisip, crezând că în acest fel, ceea ce îi este acum
neînţeles, este inexistent.
Un exemplu extrem de interesant privind această delimitare

formală, îl constituie Internet. Această imensă lume, care este

impropriu numită "virtuală". Internet este în primul rând un imens
număr de calculatoare, conectate fizic între ele. Prin urmare, este o
lume reală, din punct de vedere fizic. Există apoi zona de tranziţie,
între lumea cu adevărat impalpabilă, acea lume care "dispare" şi
"reapare" atunci când închidem şi deschidem calculatorul. Această
zonă de tranziţie, are de fapt o consistenţă intermediară între solid
şi ceea ce ştiinţa numeşte simbolic "eter". Lumina care circulă prin
componentele calculatorului sub forma sarcinilor electrice, este
ordonată, dirijată printr-o anumită dispunere a materiei în spaţiu,
pe baza unei anumite compoziţii chimice şi pe baza unor anumite
reguli de agregare, care conduc la realizarea procesorului şi a
celorlalte componente fizice, numite "hardware". Dincolo de
hardware, există însă ceea ce numim "software" şi care de fapt,
este suma tuturor regulilor după care lumina, sarcinile electrice
sunt dirijate în structura fizică. Totodată, software-ul conţine şi
regulile care ne permit să intervenim în dirijarea acestui flux de
lumină, astfel încât noi putem comunica, pe baza acestui set de
reguli. De aici, putem să ne dăm seama că până la urmă,
calculatorul este nimic altceva decât un instrument destinat
comunicării. Acest instrument însă, ne permite să comunicăm şi la
alt nivel. Altfel exprimat, datorită faptului că avem o comunicare
indirectă, că putem stabili reguli noi ale comunicării, putem
transmite o parte din realitatea noastră interioară. Această realitate
pe care o numim "virtuală".
Există deci o zonă de tranziţie? Desigur. Tot ceea ce este
virtual în această imensă reţea de oameni conectaţi prin
calculatoare, poate fi transformat în ceva material, dacă asta dorim.
Toate informaţiile pe care le schimbăm în lumea virtuală, volatilă,
pot fi transformate în informaţie stabilă, prin scrierea într-un fişier
cu un format oarecare. În acest fel, putem să ne transmitem
muzică, filme, scrisori, mesaje, cărţi, fotografii. Putem de asemeni
să păstrăm informaţia în forma aceasta tranzitorie, dar putem la fel
de bine să o materializăm. Depinde ce anume dorim. Dacă vrem să
avem o carte, tipărim fişierul-text care o conţine şi am obţinut
"materializarea" cărţii. Dacă vrem să materializăm o fotografie, o
tipărim şi aşa mai departe. Totul este o chestiune de alegere.
Ajuns în acest punct, vreau să subliniez, ca încheiere, că totul

se rezumă în fapt la alegeri. Este greşit să admitem că există de

fapt răspunsuri la întrebări. Există alegeri. Alegeri pe care le-am
făcut şi le cunoaştem consecinţele; alegeri pe care le-au făcut alţii
şi ale căror rezultate ne-au fost transmise fie prin cărţi, prin
muzică, prin pictură... Putem alege să ignorăm o parte mai mare
sau mai mică a Realităţii. Putem apoi la fel de bine, să ne
confundăm cu acea parte infimă pe care am izolat-o din Marea
Realitate. Putem însă la fel de bine să acceptăm că ne aflăm într-o
stare tranzitorie, în plină evoluţie şi că ceea ce credem că suntem
acum, este doar o etapă a procesului de cunoaştere, a procesului
de învăţare, care este de fapt o călătorie neîntreruptă. O călătorie
al cărei început ne este necunoscut şi al cărei sfârşit este
imprevizibil. Totul depinde până la urmă de noi. Vrem o Realitate
mai cuprinzătoare? Suntem liberi să explorăm mai departe. Vrem
să ne înghesuim într-o lume îngustă, sufocantă, în care totul pare
să ne strivească? Suntem la fel de liberi să facem şi asta. Dar
există riscul să fim striviţi. Atât timp cât credem cu tărie că
presiunea este insuportabilă, că ieşirea este inexistentă, presiunea
în care credem ne va spulbera, pentru că este singurul lucru în
care credem şi căruia îi dăm energie pentru a se manifesta. Pentru
a trece din lumea virtuală, lumea rarefiată a ideilor, a posibilităţilor
nemanifestate concret, material, în lumea tranzitorie a
semiconsistenţei. Pentru a trece apoi mai departe într-un târziu, tot
cu ajutorul nostru, în lumea fizică, în care ne zbatem cu
încăpăţânare să ne demonstrăm singuri că ne sufocăm din lipsa
spaţiului vital şi că lipseşte orice altă alternativă, că suntem în afara
oricărei soluţii...
Să ţinem bine minte totuşi că acel Ceva sau Cineva despre
care credem noi că ar fi lumi virtuale, se poate ridica împotriva
noastră dacă vom amâna să învăţăm să colaborăm. Şi aceasta, fără
a fi o răutate. Dimpotrivă! Doar în virtutea dreptului la replică, atât
de drag nouă oamenilor. Şi încă odată, înţelepciunea milenară se
dovedeşte a fi de folos:
"Orice pasăre, pe limba ei piere".
Cred că este păcat să cădem victimă propriei noastre
indiferenţe, a comodităţii şi ignoranţei! E corect ce spun? Avem însă
posibilitatea de a alege. Tot timpul. În fiecare fracţiune de secundă.
Depinde de noi ce alegem. Ce suntem. Ce vom deveni.

Spaţiul Vital
Motto:
"Singurul lucru pe care oamenii buni trebuie să-l facă
pentru ca răul să triumfe, este să facă nimic."
(Edmund Burke, 1729-1797)
Aş fi vrut să scriu ceva de ziua mea, pe 11 iunie, dar mi-a fost

peste puteri. De ce? M-am simţit ciudat. Mi-e greu să spun cum.
Astăzi însă, am descoperit cum se cheamă acel "ceva" căruia îi
dădeam târcoale de mulţi ani:
Spaţiul Vital.
Ce este, ce înseamnă sintagma "Spaţiu vital"?

Există desigur o definiţie prin legislaţia oricărei tări care zice
ceva despre aer, ape, suprafaţă locativă minimă, etc., etc., dar
astea sunt doar aspecte superficiale.
Atunci când am descoperit că eu căutam în cu totul altă parte
decât unde trebuie Iubirea, am eşuat în a merge mai departe de
atât. Atunci, vedeam doar Iubirea ca femeie.
Acum, îmi dau seama că Femeia, ca entitate, este doar o
parte din ceea ce este nevoie pentru a construi Spaţiul Vital.
Mi-e greu să afirm că pot oferi o definiţie clară a Spaţiului
Vital. Şi îmi dau seama că este foarte dificil să o fac, pentru că abia
acum încep să descopăr ce este. Scriu, pentru a elimina balastul,
pentru a forţa conştientizarea.
Am descoperit spre exemplu, că acolo unde vrei să construieşti
un Spaţiu Vital, trebuie să aduni tot ceea ce ai mai bun în tine,
tot ceea ce ai mai frumos: cărţile pe care le consideri cele
mai bune, amintirile cele mai frumoase, planurile cele mai
îndrăzneţe, succesele mici sau mari pe care le-ai acumulat,
visele tale frumoase, chiar dacă sunt aparent irealizabile..
Spaţiul Vital, trebuie să fie acel loc în care atunci când te
retragi, te simţi mai bun, mai înţelept, mai puternic, mai tolerant,
mai iubitor, în care visele se nasc fără încetare şi din care prind
aripi pentru a deveni realitate. Este acel spaţiu în care te duci să
vorbeşti cu tine însuţi, cu Dumnezeu şi cu Îngerii, fie ei mai mici
sau mai mari. Când spun Înger, mă gândesc la mult mai mult decât
Isus sau la Apostoli. Toţi suntem nişte îngeri mici, care muncim

mai cu spor sau mai fără, pentru a creşte şi a deveni Îngeri mari.
Unii dintre noi, ne poticnim şi o luăm pe căi lăturalnice. De ce se
întâmplă asta?
În ultimii trei ani, am ţinut nişte posturi mai dure şi atunci am
descoperit că oamenii sunt fundamental buni şi doar merg prin
viaţă cu ochii închişi.
Eram cred prin a zecea zi de post cu apă şi mă plimbam prin
oraş.
Fac o paranteză mai lungă, pentru cei cărora le lipseşte curajul
să postească: atunci când posteşti, se amplifică foarte mult
posibilitatea de a vedea aurele corpurilor. Cât de mult?
Depinde de fiecare cât poate vedea, de frica sau fricile care îl
blochează. Mai există şi un alt factor care blochează percepţiile:
durerea, sub toate formele ei.
Revin însă la acea zi de post: vedeam oamenii pe stradă, îi

simţeam, le vedeam aurele şi mă uimea faptul că arătau ca nişte
somnambuli. Se uitau unii la alţii fără să se vadă, vorbeau unii cu
alţii dar parcă erau surzi şi orbi şi vorbeau doar pentru a se auzi pe
ei înşişi, de parcă tot ceea ce era în jurul lor era inexistent, fără să
merite atenţie. Se purtau ca şi cum ar mai exista în afara lor ca
indivizi doar nimicul, vidul şi că tot ceea ce există, există pentru a
le face lor plăcere, pentru a-i mulţumi pe ei, fără a fi altceva decât
un simplu decor.
La început, am simţit durere, o durere groaznică. Apoi am
realizat că datorită postului, ajunsesem într-o lume în care
contradicţiile aveau o densitate mult mai redusă decât aici, "în
lumea noastră cea de toate zilele". Am realizat că de fapt, tot ceea
ce numim noi "Lume", este exact aşa cum vedeam în acele clipe,
un Univers creat pentru ca noi să fim mulţumiţi. Am avut în acele
clipe o străfulgerare a Adevărului, dar conştientul meu a refuzat
să accepte acest Adevăr: Ceea ce vedeam era chiar Adevărul
despre lumea în care trăiam.
Dar eu primeam acum Adevărul, altfel decât ca pe nişte
cuvinte înşirate unele după altele în propoziţii şi fraze care să
constituie un text. Vedeam Adevărul ca pe un film, care printr-un
cadru, elimina necesitatea scrierii mai multor pagini de roman.
Eram instruit, primeam informaţie cu o viteză pentru care îmi
lipsea obişnuinţa, exerciţiul de a primi; exerciţiul de a prelua şi

integra înăuntrul meu, conştient, informaţie atât de densă, într-un

timp atât de scurt.
Atunci eram insuficient pregătit pentru a face faţă cu succes
unui alt Adevăr decât cel cu care mă obişnuisem. Mi-a lipsit atunci
pregătirea pentru a asimila toate informaţiile importante. Ştiam
doar că vreau mai mult, că vreau să ştiu şi să înţeleg. Şi mi s-a
oferit o descriere mai amplă a Adevărului, pentru că asta am cerut.
M-a durut foarte tare, foarte mult timp ceea ce am descoperit.
Mă străduiam să înţeleg rostul meu aici, mă vedeam rătăcit într-o
lume cu care mi se părea că îmi lipsesc punctele comune, punţile
de comunicare, o lume care îşi face rău singură, e incapabilă să
împartă ceva din ceea ce are, pentru a crea posibilitatea de a primi
ceea ce îi lipseşte, pentru a deschide universul microscopic al
individului către cei din jur, dezvoltând prin asta propriul
Spaţiu Vital, dincolo de limitele individului.
Atunci cred, pentru prima oară, Fiinţa Absolută, cea căreia
pentru comoditate eu îi spun "Dumnezeu", mi-a oferit o imagine
mai mare, cu mult mai multe detalii asupra lumii în care trăiesc şi
totodată a locului pe care trebuie să îl ocup în ea.
Atunci, pentru prima oară, am primit definiţia a ceea ce
înseamnă Spaţiu Vital, a ceea ce este Spaţiul Vital şi tot ceea ce
trebuie să ştii pentru a-l putea gestiona după nevoile tale, fără a
încălca nevoile celorlalţi.
Mi-a trebuit însă mult timp să pot înţelege fie şi o frântură din
ceea ce mi s-a dezvăluit cu acel prilej.
După acel post, singurul adevăr de care am fost conştient este
că mi s-a oferit o experienţă mult mai vastă decât puteam eu
înţelege atunci când am făcut-o. Totodată, am înţeles că am
întrerupt postul (au fost 15 zile în total), pentru că deja informaţia
pe care o primisem mă depăşea, îmi era cu neputinţă să o asimilez
în ritmul în care o primeam şi chiar mai mult decât atât, deşi am
fost necăjit că am mers doar până aici, mi-am dat seama că a
continua, putea fi periculos şi inutil pentru mine. Era ca şi cum ai
căra în spinare o maşină, în loc să te deplasezi cu ea.
Aşadar, ce este Spaţiul Vital?
Foarte greu de descris în cuvinte... Am să merg cu paşi mici,

din aproape în aproape.

O altă caracteristică a Spaţiului Vital, este aceea că împarţi

cu cei din jur, cu cei care pot intra în acel spaţiu, cu cei cărora le
dai voie să intre, ceea ce ai şi ceea ce poţi produce tu în mod
natural, cu zestrea de care dispui, cu zestrea dăruită de
Dumnezeu . Mai mult, acolo, în Spaţiul tău Vital, perfecţionezi şi
metodele prin care ceea ce produci să devină din ce în ce mai bun.
Fie că scrii, fie că proiectezi maşini sau mecanisme, că ştii să
conduci o afacere, fie că pictezi, sculptezi, cânţi, dansezi, alergi,
faci filme, etc...
Ajuns în acest punct, mi-am dat seama ce îmi provocase atâta
durere atunci, în acel post: Ceea ce văzusem, era un Spaţiu Vital
atât de strâmt, încât mă sufocam în el. Dar atunci, am avut
insuficientă pregătire pentru a înţelege asta. Am înţeles prea puţin
sau am putut conştientiza prea puţin. Înclin să cred mai curând că
am conştientizat prea puţin, pentru că experienţa de până acum
mi-a demonstrat că ajungem să obţinem doar acele informaţii pe
care le vom putea folosi, indiferent cât de mari ar fi eforturile pe
care le-am face pentru a obţine mai mult. De aceea, consider că de
vreme ce am obţinut informaţia, ea îmi este utilă, dar trebuie să o
conştientizez, să o aduc la suprafaţă, să o pun în cuvinte şi poate în
afară de mine şi pentru alţii, care pot găsi o orientare utilă în
această descriere, un mic impuls pe calea căutării propriului Spaţiu
Vital.
Spun asta, pentru că între altele, îmi place programarea. Atât
cât am reuşit să învăţ, am învăţat datorită unei comunităţi de
programatori care îşi împart cu generozitate pe Internet, ideile,
codurile sursă, exemplele, nereuşitele, caută împreună soluţii şi
chiar le găsesc.
Alt aspect pe care am reuşit să-l conştientizez abia de curând,
este cauza pentru care construim un Spaţiu Vital ineficient.
Am observat de-a lungul anilor, că toată lumea se chinuie cu
disperare să construiască acest Spaţiu Vital, cam aşa: O garsonieră,
un apartament, o nevastă sau un bărbat, copii, mai multe
apartamente, o casă cu curte, mai multe case, un teren, mai multe
terenuri, o tonetă închiriată, o tonetă cumpărată, un spaţiu
comercial închiriat, un mic magazin cumpărat, un mare magazin
cumpărat, un mic atelier, o făbricuţă, o fabrică, etc... Am zis "etc"
pentru că m-am apropiat prea mult de politică. Dar poate că e mai
bine să continui...

De la un stadiu încolo, oamenii cumpără şi vând politică,

pentru că a cumpăra proprietăţi, încetează a mai produce
satisfacţie. Mai mult, mai grav, când politica devine şi ea
insuficientă, începe cumpărarea şi vânzarea de droguri, copii şi
femei. Când şi acestea devin insuficiente, se vând şi se cumpără
arme. Când şi comerţul cu arme devine nesatisfăcător, se vând şi
se cumpără războaie. Dacă lipseşte un război, dacă este
indisponibil, îl fabricăm.
Care este caracteristica generală a acestor eforturi de

construcţie a Spaţiului Vital? Unilateralitatea. Platitudinea.
Orizontalitatea. Lipsa de volum. Totul se desfăşoară liniar şi această
liniaritate se resimte înăuntrul nostru şi ne provoacă o formă de
durere, pe care în loc să o conştientizăm şi să o tratăm, o evităm. O
evităm fugind de ea în afaceri, în politică, în traficul de influenţă şi
de putere.
Construcţia pe care şi-o doreşte fiecare, este una pe mai
multe nivele. Lipsa cunoaşterii, ignoranţa, conduce la confuzia
dintre nivelele într-o lume infinit dimensională şi nivelele din lumea
fizică, în care părem a trăi în exclusivitate. Din acest motiv, ne
închipuim că dacă substituim casa tradiţională, construită pe
pământ şi cu un singur nivel cu o altă casă, cu etaj, terase, piscine,
am construit Spaţiul Vital de care avem nevoie.
Confuzia aceasta, este cauza multor nenorociri mai mari sau
mai mici.
Aceeaşi confuzie a existat şi în mine până de curând.
Avem nevoie de mai multe "etaje" în Universul Infinit,
nicidecum în lumea aceasta a formelor cu trei dimensiuni. Avem
nevoie de "Etajul patru", care înseamnă cu totul altceva decât mai
multe blocuri cu 200 de etaje în toată lumea, înseamnă un Spaţiu
Vital Cvadridimensional.
Am înţeles însă în sfârşit diferenţa dintre un Spaţiu Vital

Unidimensional şi unul Multidimensional.
Aşa cum o casă cu mai multe nivele reprezintă un Spaţiu
Vital Tridimensional mai eficient decât o casă care are numai
parter, aşa putem face diferenţa între un Spaţiu Vital
Tridimensional şi unul Cvadridimensional.
Oamenii sunt din ce în ce mai nemulţumiţi de Spaţiul lor Vital,

care a devenit neâncăpător pentru mulţi, din multe motive. De

exemplu, din cauza lăcomiei unora, care au acaparat terenuri şi
proprietăţi enorme, pe care le păstrează doar pentru ei, deşi le sunt
practic inutile, împiedicând astfel pe alţii să-şi realizeze propriul
Spaţiu Vital Fizic, negându-le astfel unul din drepturile
fundamentale, elementare la viaţă: spaţiul fizic minimal necesar
unei existenţe biologice decente.
De ce se întâmplă acest fenomen? Cine se face vinovat de
această stare de fapte?
Greu de spus. Poate că o explicaţie simplă, este cea mai bună
soluţie: Abia acum, omenirea păşeşte către un nou stadiu al
evoluţiei. Poate că abia acum începem să simţim nevoia trecerii de
la evoluţia într-o lume Tridimensională a violenţei, a conflictelor
distructive şi a contradicţiilor eliminatorii, într-o lume
Cvadridimensională, a colaborării, a toleranţei, a înţelegerii, a
construcţiei bazate pe principiul fuziunii, al unirii forţelor, al punerii
în comun a resurselor de toate tipurile, principiu diferit de cel al
fisiunii, al diviziunii, al dispersiei, al conflictelor perpetue, al
răzbunărilor sterile şi distructive.
Graniţe reale între lumi, sunt simple convenţii, de aceea am
spus că fiecare vede din Adevăr atât cât poate. Dat fiind faptul că
existenţa graniţelor reale între lumi este doar o convenţie, o idee,
printre noi se află şi altfel de fiinţe, care trăiesc după alte reguli.
Pentru care această lume este asemeni serviciului la care se duce
un salariat oarecare, pentru că acolo e nevoie de el.
Acasă însă, fiecare trăieşte după acele reguli pe care şi le face
singur şi care îl fac să se simtă bine, mai bine decât oriunde în altă
parte.
Dacă acest lucru întârzie să se întâmple, atunci avem o mare
problemă, a noastră, a tuturor: o fiinţă incapabilă să-şi construiască
un Spaţiu Vital minimal, îşi va îndrepta instinctiv atenţia către
spaţiile vitale ale celorlalţi. În primul rând, către cele care sunt
vizibil mai mari decât cel minimal. Şi de aici, tot lanţul
nenorocirilor: furturi, crime, violuri, violenţă.
Nevoia de Spaţiu Vital, este ceva intrinsec fiinţei, un drept
fundamental căpătat în clipa când ne-am născut. El este inalienabil,
independent de ce a zis preşedintele cine-ştie-care, pentru faptul că
este o proprietate intrinsecă a manifestării. Este imposibilă
Manifestarea fără Spaţiu Vital. Putem privi Spaţiul Vital şi ca pe o

extensie a conceptului de spaţiu fizic. În lumea noastră cea de toate

zilele, cea 3D, dacă vrem să scriem ceva, ne trebuie hârtie. Aşadar,
Spaţiul Vital al unei scrieri, este hârtia. Mai nou şi acum mai
răspândit, este calculatorul. Pentru a crea însă un document de
orice fel, primul lucru pe care îl facem, este acela de a crea un fişier
gol. Adică, definim un Spaţiu Vital. Acest Spaţiu Vital, urmează
apoi să îl populăm cu ceva: litere, cifre, culori, fotograme, sunete.
Momentul în care se află omenirea acum, este unul al
redefinirii Spaţiului Vital. Atât a conceptului de bază, cât şi a celui
extins.
S-au făcut timp de câteva decenii experimente cu energia
Timpului. Experimentul Philadelphia, a fost o primă tentativă de a
redefini Spaţiul Vital Tridimensional şi a îl extinde către unul
Cvadridimensional. Omenirea însă, era prea tânără în acea vreme
pentru a accede la o realitate atât de înaltă. Am dovedit că suntem
încă nepregătiţi pentru a ne purta civilizat, potrivit normelor acelui
univers, ne-am închipuit că suntem dumnezei, că suntem singuri în
Univers. Unii dintre noi, au profitat economic, politic şi militar de pe
urma frânturilor de Adevăr care au fost în acele împrejurări
dezvăluite. Aceasta a fost posibil, pentru că trebuia un impuls
pentru dezvoltarea Spaţiului Vital pe care îl cunoşteam cât de cât:
cel Tridimensional. Acest lucru s-a şi întâmplat. În mai puţin de un
secol, tehnica şi tehnologia au evoluat spectaculos, creând
posibilitatea ca un număr din ce în ce mai mare de oameni să aibă
acces la cunoaştere, într-un timp foarte scurt. Desigur, regula
Liberului Arbitru se păstrează: cine vrea învaţă, evoluează şi se
transformă, potrivit alegerilor făcute; cine refuză să înveţe, rămâne
la periferia lumii care se naşte sub proprii săi ochi, dar pe care el
este incapabil să o vadă, pentru că şi-a refuzat singur acest drept:
Prin alegerea pe care a făcut-o.
Adaptare şi inadaptare. Alegeri, responsabilitate şi
iresponsabilitate.
Aflându-mă în acest punct, trebuie să subliniez încă două
caracteristici fundamentale ale oricărui Spaţiu Vital: Extensibilitatea
permanentă şi Liberul Arbitru sau Alegerea.
Aceste două instrumente aflate în Spaţiul Vital al fiecăruia
dintre noi, ne permit să evoluăm potrivit puterilor noastre, potrivit
nevoilor interioare şi exterioare. Să ne extindem Spaţiul Vital.
Şi asta, deoarece fiecare va alege acele experienţe de viaţă pe care

se simte capabil să le efectueze. Fiecare experienţă pe care o trăim,

ne transformă. Ne extinde Spaţiul Vital. Un accident cu
autoturismul, ne transformă. Un concediu frumos, ne transformă.
Un concediu ratat, ne transformă. Fiecare transformare, poate fi de
scurtă durată sau de lungă durată. Dacă vom insista în aceeaşi
direcţie, transformarea poate căpăta caracter permanent, deoarece
efectele sunt de tip cumulativ. Dacă ne-am certat cu colegul de
birou, ne-am transformat. Transformarea poate dura câteva
minute, ore, zile sau luni. În timpul care va urma incidentului, ne
vom purta cu toţi cei din jur fiind sub influenţa acestei transformări.
Acest exemplu, ilustrează modul în care ne extindem Spaţiul Vital
către zona distructivă, către o zonă în care singurele rezultate
previzibile sunt necazurile. La fel de bine însă, putem alege să
râdem cu colegul de birou. Atunci, Spaţiul Vital se extinde către o
zonă a voioşiei. Fiecare dintre noi am observat că de cele mai multe
ori şi supărarea şi bucuria, se transmit la cei aflaţi în apropierea
noastră. Toţi am remarcat acest adevăr simplu. Acest fenomen,
deşi este cunoscut şi remarcat poate de decenii, de secole, a fost
de cele mai multe ori ignorat, minimalizat. Totuşi, acest fenomen
este o demonstraţie a faptului că fiinţa noastră este mult mai mult
decât ceea ce vede ochiul: corpul din carne, sânge, oase... Există
dincolo de noi, câmpurile energetice prin intermediul cărora ne
conectăm unii cu alţii. Fie că suntem conştienţi, fie că ne lipseşte
puterea de a accepta conştient, acest fapt are loc. Odată cu
această suprapunere a componentelor energetice ale fiecăruia
dintre noi, apare interacţiunea dintre aceste câmpuri. Acest câmp
energetic, este practic o faţetă extinsă a Spaţiului Vital. Câmpul
energetic personal, este imposibil de disociat de noi, de corpul
nostru. Dacă renunţăm prin urmare să ne privim ca pe nişte cutii
sofisticate, ca pe nişte păpuşi, dacă renunţăm să ne identificăm pe
noi ca fiinţe cu corpul nostru, atunci putem să înţelegem că
momentul în care ne apropiem de cineva, înseamnă pe lângă
interacţiunea vizuală, verbal-auditivă, olfactivă, tactilă şi o
interacţiune energetică. Cu sau fără voia noastră, atunci când ne
apropiem de cineva, datorită suprapunerii parţiale a câmpurilor
energetice personale, ne transmitem reciproc toate stările care ne
încearcă în acel moment: bucurie, tristeţe, supărare, durere, iubire,
invidie, proiecte de viitor încă nematerializate, reuşitele şi
nereuşitele pe care le purtăm în noi. Există oameni care au refuzat

să se conformeze imaginii obosite a omului tridimensional. Al

omului care se autodefineşte ca fiind omul pentru care Viaţa, are
trei momente cruciale: Naşterea, Căsătoria şi Moartea. Oamenii
deosebiţi, care au refuzat să se conformeze acestui portret primitiv,
au existat întotdeauna printre noi. Aceşti oameni, sunt cei care îşi
pun întrebări şi care caută răspunsuri. Ei caută răspunsuri atât
pentru ei, cât şi pentru toată lumea. Sunt oamenii pentru care un
Spaţiu Vital limitat la propriul corp fizic, este insuficient. Ei au
căutat să descopere mai mult despre ei înşişi şi au reuşit să îşi
extindă Spaţiul Vital dincolo de fiinţa din carne şi sânge, în mod
conştient. Ei au învăţat că astfel pot dărui ceva din ei înşişi, celor
din jur care îi acceptă. Pentru că, este foarte adevărat, Spaţiul Vital
propriu, poate fi extins nelimitat, doar atunci când cei din jur
acceptă această fuziune a spaţiului propriu. Formulând mai simplu,
atunci când ne place o poezie, am acceptat în Spaţiul nostru Vital
pe autorul acesteia. La fel cu muzica, pictura, dansul,
cinematografia, tehnica şi tehnologia. Conştient sau inconştient,
atunci când ne place ceva, ne extindem Spaţiul Vital către acel ceva
care ne place. Odată cu acel ceva însă, vom interacţiona cu tot ceea
ce este specific acelui Spaţiu Vital pe care l-am acceptat. Aici, cred
că apare una din marile probleme cu care ne confruntăm din ce în
ce mai des şi mai mult. Faptul că celor mai mulţi dintre noi ne
scapă din vedere această interacţiune dintre spaţiile vitale
reciproce, ne face să ignorăm influenţa negativă, distructivă a unor
componente ale Spaţiului Vital al unora dintre noi. Faptul că suntem
insuficient conştienţi, conduce la o respingere tot inconştientă, care
se manifestă prin antipatie, printr-o formă de respingere iraţională,
inexplicabilă şi de cele mai multe ori, spontană. Cu toţii cunoaştem
fenomenele dragoste/antipatie "la prima vedere". Aici există o
confuzie: Faptul că ne află la prima întâlnire cu persoana care ne-a
provocat această stare interioară, înseamnă altceva decât că
suntem străini de cunoaşterea stării interioare în care se află. Dacă
persoana este îndrăgostită şi noi am trăit această stare, o vom
recunoaşte. Prin urmare, este vorba despre altceva, nicidecum ceva
ce are loc "la prima vedere". La fel cu invidia, bucuria, tristeţea.
Trăirile noastre, sunt aceleaşi. Ceea ce recunoaştem sunt de fapt
rezultatele pe care le produce o interacţiune cu mediul, în fiecare
dintre noi. Această stare, este de fapt reţinută într-un câmp de
energie, este o formă de energie pe care noi o păstrăm, conştient

sau inconştient, în Spaţiul nostru Vital. Aşadar, atenţie la cum

construim acest Spaţiu Vital. Dacă vrem să trăim străini de dureri şi
necazuri, trebuie să ne punem întrebări, să căutăm soluţii şi să le
punem în practică, nicidecum să criticăm. Critica, este doar o formă
de exprimare a urii faţă de cineva pe care îl invidiem pentru ceea ce
a făcut. Credeţi că are cineva nevoie de critică? Aveţi nevoie de
critică, vă place să fiţi criticaţi? Atunci când greşim, pierdem ceva.
Pierderea suferită, este o sancţiune suficientă şi lipseşte justificarea
pentru orice critică. Poate, în anumite cazuri, este nevoie de
explicaţii, dar aceasta, este cu totul altceva. Cei care dau explicaţii,
cunosc, pentru că au trecut prin acea etapă de cunoaştere. Cei care
critică, o fac pentru că sunt departe de a fi înţeles ceva şi îşi
închipuie că prin critică, se pun la adăpost de greşeli. Nimic mai fals
şi mai distructiv...
Toţi oamenii se simt atraşi de oamenii de succes. Prin ce se
deosebesc ei de ceilalţi? Ce ne atrage de fapt la aceştia?
Suntem atraşi de Spaţiul lor Vital. Felul în care şi-au construit
ei Spaţiul Vital, ne face să ne simţim şi noi bine, în siguranţă. Dar
prin ce se deosebeşte de fapt spaţiul lor vital de al altora? Este
vorba de felul în care aceştia privesc viaţa. Pentru oamenii de
succes, totul, întreaga viaţă, este un experiment continuu. O
succesiune neîntreruptă de întrebări şi răspunsuri, de experienţe.
Spaţiul lor Vital se extinde cu fiecare experienţă nouă, cu fiecare
răspuns găsit. Acest dinamism de fapt ne atrage. Simţim acest
Spaţiu Vital al lor, pentru că el este extins dincolo de ei înşişi.
Simţim că ei ne primesc cu bucurie în acest Spaţiu Vital al lor, că ne
cheamă, ne doresc şi doresc să conlucreze cu noi la dezvoltarea
acestuia, în beneficiul tuturor. Dar cei mai mulţi dintre noi, suntem
departe de a înţelege acestă chemare. După o perioadă de euforie,
instinctul primitiv şi distructiv numit "instinct de proprietate",
trezeşte în noi invidia. Îi invidiem pe aceşti oameni, pentru că ne
lipseşte puterea de a înţelege că de fapt toate realizările lor, sunt o
consecinţă a extinderii Spaţiului Vital propriu şi nicidecum o simplă
acumulare de bunuri materiale. De cele mai multe ori, în loc să
acceptăm colaborarea, să ne aliem cu ei, să contribuim la
dezvoltarea acelui Spaţiu Vital care ne-a plăcut, integrându-ne în
el, facem exact contrariul: încercăm să îl distrugem, gândind urât
despre acei oameni, vorbind urât despre ei sau, mai grav,
acţionând concret pentru a le face rău, aplicând un principiu stupid

şi distructiv: "Să moară şi capra vecinului". Vă sună cunoscut?
A existat o perioadă în istoria actualei civilizaţii umane, în care

fiinţa umană avea o experienţă redusă. În acea etapă a evoluţiei
omenirii, principala problemă a oamenilor, era supravieţuirea.
Omul, în acea perioadă s-a aflat într-o competiţie dură cu alte
vieţuitoare. Dintre acestea, voi aminti saurienii (dinozaurii). O bună
parte dintre aceştia, erau prădători. Din acest motiv, acea perioadă
a evoluţiei omului, s-a făcut sub semnul unei competiţii de tip
eliminatoriu, „care pe care”. Din păcate, iată, după multe milenii,
constatăm că această competiţie de tip eliminatoriu, deşi a încetat
să fie un factor obiectiv al mediului, a rămas în fiinţele noastre.
Dacă în vremea saurienilor regula de bază a supravieţuirii a
fost "Dinte pentru dinte", "Să moară şi capra vecinului", "Cel mai
puternic supravieţuieşte", astăzi, ea şi-a pierdut sensul,
valabilitatea. Această schemă de evoluţie astăzi, se întoarce
împotriva noastră. Această schemă de evoluţie era cu milenii în
urmă valabilă, deoarece trebuia să supravieţuiască specia cea mai
adaptabilă. Omul, s-a dovedit a fi soluţia cea mai bună. Omul a
reuşit — în ciuda aparentei sale fragilităţi — să se adapteze cel
mai bine mediului de viaţă. Din păcate însă, mileniile de evoluţie
bazate pe regula eliminării competitorului, au creat un reflex
pavlovian, care acum, se manifestă asupra propriei specii, asupra
omului însuşi. Când vom reuşi să ne rupem de acest automatism?
Voi lua ca argument un exemplu simplu: Ce sens mai are o
competiţie de 100 m viteză, dacă principalul contracandidat la locul
I, cade după ce a alergat primii 10 m ? Ce relevanţă mai are o
victorie în care singurul care participă la competiţie este cel care a
impus recordul existent? Cum poate campionul să îşi descopere
limitele şi să le depăşească, dacă lipseşte un contracandidat pe
măsură?
Aici greşim cu toţii şi evident, mă includ şi eu fără să fac
excepţie, chiar dacă uneori îmi scapă cunoaşterea şi înţelegerea
împrejurărilor, a acţiunilor prin care am săvârşit greşelile. Dar
tocmai de aceea avem nevoie unii de alţii. Să ne ajutăm să
evoluăm. Este lipsit de sens să ne eliminăm, a dispărut necesitatea
aceasta, au dispărut ameninţările majore la adresa supravieţuirii
noastre ca specie. Competiţia pentru supravieţuire a speciei, a
încetat odată cu dispariţia dinozaurilor! Acum supravieţuirea are

alte obiective, alte forme. Universul, a decis că Omul este cel care a
câştigat proba eliminatorie. Dar această victorie, poate fi
compromisă dacă omul va continua competiţia împotriva lui însuşi.
Oameni buni, treziţi-vă! Specia umană a supravieţuit, trăieşte! A
venit vremea să demonstrăm că victoria pe care am obţinut-o în
competiţia cu alte specii, este justificată. Astăzi, ni se cere să
intrăm într-o competiţie de alt tip: o competiţie a valorilor,
cantităţile fiind secundare. O competiţie a colaborării, în care
Spaţiul Vital al fiecăruia să se extindă treptat şi să cuprindă din ce
în ce mai mulţi dintre semeni. Viitorul celor care se ucid între ei a
apus. Vor eşua în a supravieţui cei care se unesc în armate bazate
pe interese imediate. Interesele imediate sunt schimbătoare şi o
astfel de armată, ajunge lesne să se destrame şi să apară lupte
interne, generate de interesele particulare. Cei ce vor supravieţui,
sunt cei care sunt capabili să înţeleagă că orice om este, poate fi
oricând aliatul lui. Totul depinde de modul în care identificăm
nevoile personale ale fiecăruia şi de modul în care îmbinăm soluţiile
de satisfacere a acestora. Vor supravieţui cei care vor reuşi să îşi
construiască un Spaţiu Vital care să confere siguranţă, motivaţie,
bucurie, recunoaştere, iubire şi preţuire celor din jur.
Competiţia în care ne aflăm, acum a trecut dinafara noastră,
înăuntrul nostru: trebuie să ne cunoaştem cât mai bine, să ne
perfecţionăm cu fiecare clipă care trece şi să împărţim experienţa
acumulată cu cei din jur. Doar aşa vom supravieţui, atât ca indivizi
cât şi ca specie.

Mic tratat de autoinstruire

I. Iniţializare.
Să presupunem că ne aflăm Undeva. Acest Undeva, are câteva

proprietăţi. Una, este aceea că este un Univers. O alta, constă în
aceeea că, el este difuz luminat, astfel încât, toate se află în
semiobscuritate. Dacă ne concentrăm intens, putem distinge
contururi, forme şi vag de tot, chiar şi culori. Dacă vom fi foarte
atenţi, vom putea percepe chiar Mişcarea. Dar totul arată ca o
ceaţă, mai mult sau mai puţin densă. Imaterială.
În această clipă, Undeva, în centru, se aprinde un Proiector.
Ce putem vedea acum? Presupun că se vede extrem de clar, poate
chiar până la fineţea detaliului extrem, tot ceea ce se află în câmpul
determinat de spotul de lumină al Proiectorului.
Şi ce altceva se mai vede? Foarte probabil, tot ceea ce înainte
era un clar-obscur, a devenit un întuneric de nepătruns. Să fi
dispărut oare tot ceea ce era înainte Undeva?
Acum, să fim putin atenţi, imediat în faţa noastră. Coborâm
privirea în dreptul palmelor, cam la înălţimea ombilicului. Vom
vedea acolo o claviatură. Cu această claviatură, controlăm deplin
Proiectorul. Pentru orice poziţie a sa imaginabilă, există o tastă. Şi
să reţinem, mai există şi combinaţiile de taste... Putem de asemeni
regla intensitatea spotului şi culoarea luminii, astfel încât să evităm
arderea zonelor extrasensibile pe care le explorăm. Putem face o
mulţime de lucruri, dar până când le vom face, ştim prea puţine sau
chiar nimic despre acestea...
Cunoaşterea noastră despre Undeva, este nulă. Avem doar
Proiectorul şi pe noi înşine.
Şi-acum vă întreb: Care este primul loc către care îndreptăm
spotul:
a) Şcoala şi Templul Artelor sau,
b) Cimitirul şi groapa de gunoaie?
Sugestie:
You came here for another reason than making a
choice. You came here to find out why you made it*.
(Matrix, The Oracle)

* = Ai venit aici din alt motiv decât să faci o alegere. Ai

venit aici să afli de ce ai făcut-o.
II. Imponderabilitate: Alternativele şi falsele

presupuneri.
E adevărat, prima tentativă de a soluţiona misterul în care ne

aflăm, ar fi să răspundem la întrebare. numai că a răspunde la
întrebare, este imposibil. Este o simplă presupunere, aceea că am
şti ceva. În ipoteză, este clar precizat:
"Cunoaşterea noastră despre Undeva, este nulă . Avem doar
Proiectorul şi pe noi înşine."
Prin urmare, atât timp cât ne lipsesc cunoştinţele despre
Undeva, ne lipsesc şi cele despre Şcoală, Templul Artelor, Cimitir,
Groapa de gunoaie. Ele pot fi nişte amintiri despre alt Univers, în
care am existat până acum, dar asta este altceva. Singurul lucru
concret pe care îl cunoaştem, este prezenţa proiectorului şi faptul
că putem învăţa să îl folosim, pentru a explora universul în care ne
aflăm şi despre care ne lipseşte orice cunoaştere. Fie că e bun, fie
că e rău. Ne lipseşte şi această cunoaştere, pentru că ne lipsesc
cunoştinţele despre ce înseamnă „bine” şi „rău”. Pur şi simplu,
cunoştinţele noastre sunt inexistente. Singura noastră cunoaştere,
se rezumă la ceea ce ni s-a spus în ipoteză: avem un proiector,
mijloacele necesare pentru a îl controla, pe noi înşine şi un univers
de explorat. O altă presupunere falsă, este aceea că "am şti ceva".
Această presupunere s-a născut din faptul că în mod reflex am
ignorat faptul că aflându-ne în universul propus, adică "Undeva",
facem parte din Undeva. Lipseşte precizarea potrivit căreia am avea
"trecut". E adevărat, lipseşte şi precizarea potrivit căreia ne-ar lipsi
„trecutul”. Prin urmare, aici avem de făcut o alegere: avem un
trecut sau acesta este inexistent.
Pentru a putea face o alegere corectă însă, va trebui să
cântărim cu grijă, cu multă grijă. Dacă alegem să avem un trecut,
atunci toată experienţa pe care am acumulat-o în trecut, prin
urmare în alt Univers şi în afară de acesta, ne stă la dispoziţie. Ne
poate fi de folos? De unde putem şti? Ştim doar că o parte din
experienţă a fost plăcută, iar alta, dureroasă. Cum putem afla dacă
experienţa anterioară ne este de folos, altfel decât după ce am
făcut alegerea? În nici un caz înainte.

În cealaltă variantă, putem alege să o luăm de la început. Cu

toate. Dar asta înseamnă că ne lipseşte orice cunoaştere, absolut
orice cunoaştere. Inclusiv ideea că am exista, că suntem oameni.
Practic, suntem lipsiţi de orice cunoaştere. Vom vedea o lumină a
cărei semnificaţie ne lipseşte, poate ne vom vedea pe noi, dar ce
semnificaţie poate avea aceasta, vom vedea tastatura care
comandă proiectorul, dar oare ce să fie şi aceasta? S-ar putea să
treacă foarte multe experienţe peste noi, să apăsăm accidental pe
sute de butoane, de sute de ori, de mii, poate milioane de ori, până
să descoperim tastatura şi legătura dintre aceasta şi proiector.
Asta, în ipoteza fericită că vom putea stabili o oarecare legătură
între acţiuni şi rezultatele acestora. Mişcările proiectorului în
această situaţie, vor fi haotice, poate vor fi bruşte, poate ne va
orbi, poate... totul este un infinit de posibilităţi necunoscute.
Aşadar, două alternative: Aceea de a renunţa la experienţa
anterioară şi a porni totul de la zero. Aceea de a păstra experienţa
anterioară şi de a construi un nou Univers, aşa cum vom reuşi să o
facem, pe baza acestei experienţe anterioare. Va fi el mai bun? Va
fi mai frumos? Ne vom simţi mai bine în noul Univers?
În prima variantă, până şi întrebările ne lipsesc. Absolut totul
lipseşte... În a doua, avem responsabilitatea de a fi construit un
Univers. Dacă el va fi altceva decât ceea ce ne-am dorit, suntem
singurul responsabil de ceea ce a rezultat, pentru că este Universul
pe care l-am construit noi, aşa cum am vrut, pas cu pas. Este
rezultatul a ceea ce am fost noi capabili să construim pe baza
experienţei anterioare.
Momentul cheie: atunci când proiectorul va fi efectuat prima
mişcare, vom face parte cu adevărat dintr-un Univers. Fie din cel în
care cunoaşterea noastră este nulă, fie din cel pe care urmează să
îl construim pe baza experienţei anterioare.
Eu am ales să păstrez experienţa anterioară. Sunt departe de
a şti ce mă aşteaptă. Recunosc sincer că mi-e destul de frică de ce
mă aşteaptă. Amintirile mele din celălalt Univers, sunt foarte
variate şi unele dintre ele, sunt despre întâmplări la care în acel
Univers, eu am rămas fără vreo explicaţie, cu toată strădania
depusă. Altele, despre fapte pe care eu vreau să le exclud din noul
Univers, iar altele, care mi-au plăcut şi pe care le vreau. Există
fiinţe din acel Univers alături de care vreau să mă aflu şi acum şi
fiinţe alături de care îmi lipseşte dorinţa de a mă afla. Ştiu eu dacă

fiinţele care îmi sunt dragi vor voi să mă urmeze? Sau cele care
sunt nedorite, ştiu eu dacă mă vor uita, dacă mă voi afla din nou
alături de ele în noul Univers? Sunt departe de a şti cât anume şi
cum voi reuşi să realizez.
Îmi amintesc de asemeni că tot în acel Univers, am ajuns la
concluzia că trebuie să mai existe o alegere. O a treia alegere. Dar
aici m-am oprit, fără să fi reuşit să ajung mai departe de atât. În
noul Univers, îmi rămâne doar să caut soluţii atât de noi, încât cel
puţin să mă apropie de descoperirea celei de-a treia alternative. Şi,
pe cât posibil, să previn repetarea acelor alegeri care mi-au
provocat durere.
III. Primele amintiri.
Până în această clipă, mi-e greu să-mi dau seama cum, dar
parcă Undeva şi Proiectorul, erau inexistente. De ce oare, acum mi-
am ridicat privirea către Proiector? Destul cât să observ deplasarea
conului de lumină aurie, uşor, spre mine. M-a cuprins spaima. De
ce? Am încremenit. Simt în piept o căldură plăcută şi undeva, în
zona abdomenului, un vârtej, ca şi cum ceva rece ar pătrunde în
mine pe acolo.
Din Primul Univers, îmi amintesc aceste senzaţii. Cea din
stomac, îmi este neplăcută, aşa încât, mă concentrez asupra celei
din piept. Îmi amintesc acum că dacă mă concentrez suficient
asupra celei din piept, senzaţia rece, va dispare. La început, mi-e
greu, dar treptat senzaţia neplăcută dispare. Îmi dau seama că
odată cu ea, a dispărut şi frica. Îmi mai amintesc acum, după ce m-
am liniştit, că puţin mai înainte, trebuia să fac o alegere. Oare ce
alegere am făcut? Între ce şi ce aveam de ales?
Continui să mă concentrez în zona pieptului, pentru că asta
mă menţine liniştit. Cred că trebuia să aleg între a construi un
Univers pe baza experienţei anterioare sau...
Deci, ce am ales? Mă luminez: Dacă aş fi făcut altă alegere,
cealaltă, ce mi-aş fi amintit acum? Nici senzaţia din piept, nici
cealaltă şi poate nici faptul că am fost pus în situaţia de a alege.
Ipoteza era clară. Ori totul de la zero, ori experienţa anterioară...
Sau poate greşesc? Poate "anterioară" e incorect? Anterioară faţă
de ce? Faţă de amintirea alegerii de mai înainte? Există reguli de
precedenţă? Am eu astfel de reguli? Din amintirile mele lipsesc

astfel de reguli... Ce îmi lipseşte? Timpul necesar? Din amintirile

anterioare, cred că aşa ar trebui să spun: mi-a lipsit timpul
necesar. Dar ce este până la urmă timpul? În celălalt Univers, era
ceva liniar parcă. Cei mai mulţi, spuneau despre timp că ar fi
"trecut - prezent - viitor". Îmi amintesc însă de nişte evenimente
care mi-au zdruncinat înţelegerea. Pentru că aşa cum am fost
învăţat acolo, ceea ce mi s-a petrecut, era complet absurd, lipsit de
orice explicaţie. Era o anomalie în acea lume. Cei care susţineau că
li s-a petrecut aşa ceva, erau consideraţi "anormali" sau "bolnavi".
Dar ce înseamnă anomalie? Cine stabileşte ce este normal şi ce
anormal? Şi de ce tocmai mie trebuia să mi se petreacă acea
anomalie? De ce mie, când putea să se fi petrecut altuia? Care este
sau era rostul acelui eveniment? Ce trebuia să învăţ eu din acea
împrejurare?
Există alegeri. Acum spre exemplu, trebuie să fac o altă
alegere. Ce fac mai departe. Dar practic, de ce "trebuie"? Acum mi-
e bine şi sunt liniştit.
Realizez însă că mi-a scăpat un detaliu: fără să fi apăsat pe
vreun buton, totuşi, Proiectorul s-a mişcat. Ce s-a întâmplat? Cum
s-a mişcat? Cum l-am mişcat? Dacă l-am mişcat eu... Dacă a fost
altfel...
Încerc să-mi amintesc senzaţiile din degete. Îmi lipseşte
amintirea folosirii mâinilor în vreun fel. Simt că îmi pierd încrederea
în mine. Totuşi, Proiectorul s-a mişcat. Încerc să descopăr pe
cineva care ar fi putut să o facă, fără ca eu să fi observat. Dar în
jur, nimic. Sunt singur. Nimeni. Instinctiv, duc mâinile la spate. În
celălalt Univers, când eram la şcoala primară, învăţătoarea ne
punea să ţinem mâinile la spate, ca garanţie a faptului că suntem
cuminţi. Prin urmare, mâinile la spate! Îmi displace aşa, dar trebuie
să fiu sigur că e imposibil să mai pot atinge tastatura accidental.
De fapt, ce îmi displace? Îmi dau seama ce... În celălalt
Univers, era sentimentul de a fi dezarmat, de a fi în imposibilitatea
de a acţiona în caz de pericol. Care pericol, mă întreb? Toate
pericolele posibile? Mă aflu în faţa unui Infinit despre care ştiu... Ce
Ştiu? Nimic. Tot ceea ce ştiu, vine din altă lume. Poate fi valabil şi
în aceasta, sau poate nimic din cele ştiute...
Îmi amintesc de exemplu, că dincolo, am descoperit unii
oameni cărora le puteam comunica idei, stări interioare, fără să
folosesc vreun mijloc de comunicare uzual, ca telefonul, sau altceva

asemănător. Pur şi simplu, "mă gândeam" la acea fiinţă, la acea

persoană şi îi spuneam ceea ce am de spus. Uneori, comunicarea
era mai bună, alteori, mai slabă. Dar am observat că asta se poate.
După ce am descoperit asta, am căutat să aflu ce înseamnă. Unii
oameni, numeau asta "telepatie". Unii, o luau în serios, alţii prea în
serios, alţii o luau în râs, iar alţii o combăteau, de pe nişte poziţii
destul de ciudate şi foarte agresive, ca şi cum cei care susţineau că
această modalitate de comunicare există, ar fi fost duşmanii lor
personali. Dar departe de a fi duşmani oarecare, erau ca nişte
duşmani de moarte. De multe ori m-am întrebat de ce, dar am
rămas fără un răspuns mulţumitor.
Aşadar, ce s-a întâmplat cu Proiectorul? De ce s-a deplasat şi
de ce spre mine? Trebuie să am mare grijă de acum înainte. Lumea
în care mă aflu, va fi creaţia mea şi voi fi — sunt deja? — singurul
răspunzător pentru toate. Prin urmare, orice informaţie din
experienţa celuilalt Univers, trebuie cântărită cu grijă. A o ignora e
rău, a o lua drept capitală, la fel de rău. Trebuie cântărită în aşa fel
încât să pot alege, folosind maximum din ceea ce am învăţat.
Echilibru. Iar dacă chiar este nulă cunoaşterea mea... Atunci e clar.
Deja este lipsit de importanţă ce alegere fac. Contează rezultatele
alegerii, pe care le pot afla abia după ce am ales. Sau pot afla
dinainte? Acum, asta este în afara cunoaşterii.
Acum trebuie să mă lămuresc de ce s-a mişcat Proiectorul şi
cum...

Despre fericire
A simţi versus a gândi.
Ce este fericirea? Sunteţi fericiţi? Care este cel mai important

lucru în viaţă: să fii fericit, sau să fii bogat? Poţi fi fericit dacă eşti
bolnav? Poţi fi sănătos dacă eşti nefericit? Aţi fost măcar o singură
dată fericiţi în viaţă? Poate aduce bogăţia (banii, proprietăţile)
fericirea?
Sunt întrebări care frământă pe toţi cei pe care i-am întâlnit
de-a lungul anilor, pe drumul vieţii mele. Din păcate însă, am
observat că marea majoritate a oamenilor, deşi îşi doresc să fie
fericiţi, investesc enorm de mult timp şi energie în a fi nefericiţi. Şi
atunci când am încercat să găsesc un răspuns, mi-am dat seama că
sunt foarte puţini cei care au privit cu seriozitate problema fericirii.
Cei mai mulţi privesc problema fericirii ca pe ceva îndepărtat, ca pe
un vis nerealizabil sau, cel mult, ca pe ceva care lor le este interzis,
în vreme ce altora, le-a fost dăruit fără să fi făcut ceva pentru asta.
Uneori chiar am descoperit că există oameni care spun despre alţii
că sunt fericiţi deşi le lipseşte meritul de a fi.
Până de curând, m-am aflat şi eu în situaţia de a mă comporta
ca mai toată lumea care consideră că fericirea este ceva de
nerealizat, un vis frumos şi atât. Dar am constatat că trebuie să mă
împac cu gândul că există totuşi momente în viaţa mea, despre
care, oricât de îndărătnic aş fi, pot spune doar "atunci am fost
fericit". Mai rău decât atât este faptul că, am văzut şi alţi oameni
fericiţi. Poate că fericirea lor era una discontinuă, dar am văzut
oameni fericiţi. De ce spun că este "mai rău"? Pentru că există
fericire şi mă îndoiesc de faptul că există foarte mulţi oameni care
au fost mereu fericiţi. Puţinii oameni care afirmă despre ei că au
fost mereu nefericiţi, mai mult ca sigur, le-au lipsit în viaţă astfel de
necazuri, suficient de mari încât să îi determine să vadă diferenţa
dintre cum erau înainte de acele necazuri şi cum sunt după.
Atunci când mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu viaţa
mea, că momentele în care sunt fericit sunt prea rare, abia atunci
aceste întrebări cu care am început, au produs un efect considerabil
asupra mea. Au început să mă frământe şi am început să caut
răspunsuri. Primele răspunsuri pe care le-am căutat, au fost

desigur în propria mea existenţă.

Am căutat să răspund la câteva întrebări simple: Când am fost
fericit? Când am fost mulţumit? Ce am făcut atunci când am fost
mulţumit şi ce am făcut când am fost fericit? Când am fost
nemulţumit şi când nefericit? Ce am făcut atunci când am fost
nemulţumit şi ce am făcut când am fost nefericit?
Cred că de aici trebuie să pornească fiecare pentru a descoperi
ce este fericirea şi cum poate să ajungă la ea.
Am descoperit în anii din urmă, că aveam o idee greşită
despre fericire. Aşa cum înţelesesem eu, fericirea era o idee, un
gând. Un gând pe care l-aş fi putut descrie, l-aş fi putut
schematiza, reduce la o metodă. Pe puncte, pe paşi de urmat în
practică.
Faptul că scriu de mulţi ani, m-a determinat să fac o
experienţă. Am scris pe hârtie ce înseamnă fericirea. Cu toate că
am abordat în scrierile mele multe subiecte, dintre care unele foarte
dificile, acest subiect, Fericirea, m-a dărâmat! Am descoperit cu
groază că din toate aptitudinile mele, a fost imposibil să găsesc pe
cea care să mă ajute să scriu o "reţetă" a fericirii. O metodă simplă,
prin care oricine să poată ajunge să fie fericit, în câteva zile. Sau
măcar în câteva luni. Atunci când am văzut că practic mi-e peste
puteri să fac asta, mi-am dat seama că sunt nefericit. Dar, în
acelaşi timp, am avut revelaţia faptului că descoperisem unde
făcusem greşeala.
Ceea ce încercasem eu să demonstrez, era faptul că fericirea
era o idee, un gând. Experienţa de viaţă a oricui, spune că orice
idee, orice gând, poate fi pus pe hârtie, poate fi povestit. Prin
urmare, eu fiind convins că fericirea e o idee, am fost sigur că o pot
pune în cuvinte, că pot spune o poveste. O poveste pe care oricine
o citeşte, ştie cum trebuie să procedeze pentru a fi fericit.
După ce primele încercări de a scrie "reţeta fericirii" m-au
condus la un rezultat pe care cu indulgenţă pot să îl consider
pierdere de vreme, m-am simţit frustrat şi nefericit. Dar insuficient
de nefericit, încât să mă determine să abandonez căutarea. Am
continuat şi continui să caut şi pentru că am refuzat să abandonez.
Pentru că am vrut foarte mult să mă lămuresc unde am greşit, într-
un târziu, am început să descopăr primele greşeli.
Cea mai mare dintre ele, a fost confuzia pe care am făcut-o
între "gând, idee" şi "stare interioară".

Atunci când am eşuat în încercarea de a da o definiţie

cuprinzătoare a fericirii, am înţeles că fericirea este cu totul altceva
decât o idee. Că e inadecvat pur şi simplu să mă gândesc "sunt
fericit" şi în secunda următoare să cadă asupra mea valuri de
fericire imensă, care să mă îngroape într-o fericire fără margini. O
fericire atât de mare, cum numai prin unele cărţi mai întâlneşti.
Atunci am înţeles că fericirea este de fapt ceva înăuntrul meu.
O stare. Un sentiment. După ce am făcut acest pas important, am
căutat să reţin descoperirea într-o propoziţie scurtă, simplă:
1. Fericirea este o stare interioară.
Îmi vine greu să spun că după această descoperire am fost
fericit, dar ştiu cu certitudine că am fost mulţumit. Am fost
mulţumit că am încercat să o descriu; pentru că în acest fel, am
aflat că:
2. Fericirea este altceva decât o simplă idee.
Atunci când mi-am dat seama de acest adevăr şi numai atunci,
mi-am dat seama că atunci când eram fericit, spuneam despre
mine altceva decât "mă gândesc la fericire" sau, "mă gândesc la
faptul că sunt fericit". Întotdeauna când am fost fericit, am spus
doar
3. "Mă simt fericit".
Aşadar, problema trebuia pusă altfel: Când m-am simţit
fericit? Ce anume am făcut atunci? Încercarea de a răspunde la
aceste întrebări, m-a ajutat să ajung mai aproape, puţin mai
aproape de adevăr. Poate că este puţin mai greu să ne dezobişnuim
de "a gândi". Totuşi, cu puţin efort, putem descoperi treptat în viaţa
noastră acele împrejurări în care am acţionat şi în care rezultatele
acţiunilor noastre, ne-au condus la starea pe care am putut să o
numim "fericire" sau cel puţin "mulţumire". Eu am fost întotdeauna
cauza, autorul acţiunilor care m-au condus la starea de fericire,
nicidecum altcineva din afara mea, făcându-mi ceva. Pentru oricine
trebuie să fie clar că este greşit să se amăgească cu ideea, cu
gândul că cineva îl poate face fericit. Până la urmă, a fi fericit, este
o reacţie de răspuns a noastră, ca fiinţă, la o acţiune pe care am
săvârşit-o. Acea acţiune a produs unele efecte; atât asupra noastră
cât şi asupra celor din jur. Acele efecte, le-am perceput ca fiind
benefice şi atunci am fost fericiţi sau le-am perceput ca fiind
neplăcute şi asta ne-a făcut nemulţumiţi, poate chiar nefericiţi.
Reflectând acum asupra temei acestui articol, evident, se

naşte întrebarea: Ce este mai bine, să gândim sau să simţim?

Experienţa mea, m-a condus la concluzia că o astfel de
întrebare ocoleşte de fapt ceea ce este important. Camuflează de
fapt o întrebare la care este mai dificil de răspuns şi care este de
fapt adevărata dilemă: Când trebuie să gândim şi când trebuie să
simţim?
Aceasta este consider eu modalitatea corectă de abordare.
Iar la această întrebare, răspunsul găsit de mine, poate fi
formulat aşa:
Dacă ne place să fim fericiţi, atunci trebuie să facem în aşa fel
încât să ne ascultăm Vocea Interioară şi să facem ceea ce ne spune
aceasta. Gândurile, raţiunea, pot fi folosite doar pentru a evalua
posibilităţile cunoscute. Gândirea până la urmă, este nimic altceva
decât o formă abstractizată a experienţei acumulate. Trebuie deci
să ţinem cont de experienţă, dar să hotărâm în acord cu ceea ce ne
spune Vocea Interioară, adică, în acord cu ceea ce simţim. Să ne
abţinem de la a face acele lucruri care ne pun împotriva noastră
înşine.
E lipsit de sens să pretind că am aflat răspunsul la întrebarea
"Ce este fericirea?". Am credinţa că este cu neputinţă să existe o
definiţie general valabilă a fericirii, aşa cum îmi este peste puteri să
cred că există o formulă universală pe care, oricine ar aplica-o,
ajunge să obţină fericirea.
Am descoperit însă modul în care fiecare dintre noi putem să
aflăm ceea ce ne face fericiţi şi cum putem să ne apropiem din ce în
ce mai mult de o stare de fericire care să ne acopere existenţa în
aşa măsură, încât momentele dificile ale vieţii să treacă aproape
neobservate. Mai mult decât atât, dacă starea aceea particulară pe
care o numim "fericire", predomină în cursul fiecărei zile, al fiecărei
săptămâni, luni, al fiecărui an din viaţa noastră, atunci vom avea
puterea să privim dificultăţile care apar uneori în calea noastră, ca
pe nişte lecţii mai dificile din care putem învăţa ce ne face să fim
fericiţi şi ce nefericiţi şi deci altfel decât ca pe nişte nenorociri.
Pentru că, am observat că atunci când predomină nefericirea, chiar
şi o dificultate mică, ni se pare de netrecut şi într-o astfel de
situaţie, nefericirea noastră devine şi mai mare.
În povestirea anterioară, "Mic tratat de autoinstruire", v-am
introdus în atmosfera straniului, a neobişnuitului. S-ar putea ca unii
dintre cei care vor citi această parte a cărţii, să o considere chiar

şocantă, aşa cum am observat că au considerat-o unii cititori care

au citit "Mic tratat de autoinstruire" înainte de apariţia cărţii. Am
creat această ruptură de lumea banală, tocmai pentru a mă pune şi
a vă pune în situaţia de a evada pentru un timp oarecare din sfera
banalului, a locurilor bătătorite. Pentru a căpăta o altă perspectivă
asupra a ceea ce înseamnă propria mea persoană şi evident, pentru
a vă oferi o perspectivă diferită din care vă puteţi privi şi în egală
măsură, puteţi privi lumea.
Comparând acum cele două mici universuri, cel banal, cel
cunoscut de zi cu zi, cu cel creat în povestirea "Mic tratat de
autoinstruire", poate vă va fi mai uşor să înţelegeţi ce înseamnă a
folosi prea mult mintea dar şi ce înseamnă a folosi prea mult
sentimentele, atunci când trebuie luată o decizie, când trebuie
făcută o alegere.
Eu, după ce am descoperit că alegerile făcute pe criterii
raţionale, prea mult gândite, m-au condus la rezultate discutabile,
am încercat varianta cealaltă. Evident, mi-a luat ceva timp şi m-a
costat să descopăr că şi varianta deciziilor bazate exclusiv pe
sentimente, senzaţii, conduce tot la rezultate neaşteptate şi de
multe ori nedorite. Aşa am ajuns să înţeleg că trebuie să acordăm
atenţie atât uneia, cât şi celeialte, iar dacă s-a întâmplat ca la un
moment dat una să domine, trebuie să restabilim cât mai repede
echilibrul şi să fim foarte atenţi la consecinţe.

Pasărea Phoenix se întoarce

Am început să scriu cu mulţi ani în urmă. Primele rânduri, le-
am pus pe hârtie pe vremea când aveam vreo zece ani.
Mă simţeam atras de hârtie, deşi de cele mai multe ori coala
albă, mă înspăimânta.
Şi acum, de multe ori, simt aceeaşi teamă difuză,
inexplicabilă, inexprimabilă, când în faţa mea se află o coală albă de
hârtie.
Această carte, este departe de a fi un rezultat final. Este mai
curând o etapă. Paşii mei şi ai unor fiinţe dragi sufletului meu, pe
un drum pe care într-o bună zi, va trebui să mergem fiecare dintre
noi. Am pus în Lumină în aceste pagini, paşii mei pe un drum pe
care am simţit nevoia să merg, să-l descopăr, aşa cum descoperi o
potecă năpădită de muşchi, undeva în adâncul pădurii, în încercarea
de a smulge Muntelui un mic secret.
Atunci când mergi pe un drum oarecare, oboseşti, te
poticneşti, cazi, aluneci, te ridici; uneori schimbi direcţia de mers cu
o alta care ţi se pare mai potrivită. Alteori, te opreşti pentru a te
odihni, sau la un izvor, pentru a-ţi astâmpăra setea. Esenţialul însă,
este să continui să mergi.
Această carte, reprezintă punerea în cuvinte a unor paşi,
făcuţi pe un drum.
Fac parte din categoria oamenilor care îşi pun întrebări şi care
caută răspunsuri. Asta am făcut de când mă ştiu: am iscodit
pretutindeni unde am simţit că aş putea găsi răspuns la o întrebare.
Mulţi mi-au pus din această cauză, o etichetă: superficial.
În copilărie, în şcoala generală, cred că mi s-a spus pentru
prima oară că aş avea talent literar. Mi-e prea greu să apreciez
singur dacă este aşa sau altfel. Îmi dau seama că singurul mod de
a afla, este să vin în faţa oamenilor cu o carte. Ei, adică
dumneavoastră, cei care aţi citit aceste rânduri, care citiţi acum
aici, vor hotărî, veţi hotărî dacă are vreun rost să mai scriu.
Mi-este greu să îmi explic de ce, dar am avut mulţi ani o
ciudăţenie. De cele mai multe ori când cineva a spus ceva de bine
despre mine, am avut senzaţia că sunt luat în râs. Ani de zile,
această atitudine interioară a mea mi-a creat probleme. Am devenit
cu timpul o fire închisă. Pe mulţi asta i-a făcut să creadă că sunt

ascuns, arogant. Mi-au trebuit foarte mulţi ani să descopăr "vârful

iceberg-ului".
De-a lungul anilor, am primit tot mai multe reproşuri pentru
faptul că „evit scrisul”. În fapt, pentru că scriu şi scriu „pentru
sertar”. Asta m-a înverşunat foarte tare. Prin 1992, se adunaseră
peste 1600 de pagini scrise. Cele mai multe, erau un jurnal de
însemnări, dar unul foarte ciudat. Alternau în el texte care mă
puneau serios pe gânduri când le revedeam, cu texte reprezentând
însemnări seci, stupide, banale, ale unor gesturi la fel de banale,
gen...
"Astăzi, când a sunat ceasul, la ora 5:30, îmi venea să-l zvârlu
pe fereastră şi să sar şi eu după el....
...M-am întors de la servici acum vreo 5 minute şi am trecut
pe la pâine, dar pâinea lipsea, aşa că o să fac piure de cartofi."
Unele pasaje, erau chiar scrise ca şi cum urmau să fie citite de
mai multă lume; adică, la persoana a treia, sau ca şi cum ar fi
existat un interlocutor invizibil, dar cert.
Acele pagini, au luat calea focului în anul 1992.
Au fost mai multe motive la acea vreme pentru care am făcut
asta.
Unul dintre ele, a fost că eram nemulţumit. O nemulţumire
surdă, informă, a cărei origine mi-era imposibil să o identific. Deşi
îmi plăcea foarte mult forma multora dintre pagini, ceva era în
neregulă. Mult timp am fost incapabil să-mi dau seama ce.
Şimţeam că mă învârt în jurul cozii. Peste toate acestea, reproşurile
privind scrisul veniseră din diferite direcţii: profesori din liceu,
colegi, prieteni, profesori din facultate... Am fost chiar întrebat
direct în facultate:
— Ce cauţi tu la Politehnică? Ar fi trebuit să te duci undeva la
Uman. Poate la Filologie?... Se vede clar după note că ai alte
înclinaţii native...
„Înclinaţii native”. Mi-au trebuit ani buni să înţeleg importanţa
aptitudinilor în general şi mai ales diferenţa dintre aptitudini
„native” şi „dobândite”.
Mama, terminase "Maxim Gorki" şi ştiam deja în ce constau
"deliciile" învăţământului. Îmi doream orice în afară de aşa ceva...
Definitivat, dosare de suplinitor, şedinţe de partid, consilii
pedagogice, navetă, "ferestre" de trei ore, părinţi care-şi împiedică
copii să meargă la şcoală pentru că "prea multă carte strică",

recensăminte, reciclări — adică ce? Am murit şi resturile organice

rămase trebuiesc refolosite?— planul economic de sticle, borcane şi
hârtie... Toate astea mi se păreau — atunci ca şi acum de altfel—
stupide şi idioate. Îmi era greu să văd vreo legătură între ceea ce
simţeam eu înăuntrul meu când spuneam "profesor" şi ceea ce
vedeam în jurul meu, în şcolile de tot felul...
După ce am terminat liceul, am început să mă întreb de ce
naiba mai scriu în jurnal; parcă aş fi o puştoaică îndrăgostită. Cred
că atunci, undeva, adânc, mi-am dat seama pentru o miliardime de
miliardime de secundă, că exact asta îmi place: să fiu o puştoaică
îndrăgostită.
Dar acea străfulgerare, a fost mult prea scurtă pentru a-mi
arăta Adevărul. Şi cu toate acestea, îl zărisem! Prea puţin pentru
a-L recunoaşte, dar destul pentru a-mi cu neputinţă să-L mai uit...
Am continuat de atunci să scriu.
Lucrând la această carte, am reuşit să înţeleg şi de ce: Atunci
când scrii, pui în Lumină nişte paşi pe care îi faci la un moment dat.
Peste un timp, când ceva merge altfel decât aşteptai, decât sperai,
vrei o explicaţie. Dacă ai avut curajul să scrii, dacă ai ales să scrii,
te poţi întoarce şi revedea detaliile alegerii; poţi înţelege de ce ai
ales aşa şi ai renunţat la o altă alegere; ce ai pus în practică şi ce ai
abandonat, undeva pe drum; ce te-a făcut să te simţi bine şi ce te-
a durut; când te-ai întâlnit cu cineva care te-a înălţat şi te-a făcut
să cânţi de fericire şi când te-ai întâlnit cu cineva care te-a azvârlit
în prăpastia neagră a durerii sufletului sau chiar a deznădejdii.
Când ai răspuns la Iubire cu Iubire şi când ai trecut nepăsător pe
lângă ea...
Există multe feluri de a scrie şi multe instrumente de scris.
Poţi scrie bunăoară folosind calculatorul, aşa cum fac eu acum; poţi
scrie cu arcuşul sau cu claviatura sau altfel pe o partitură, cum au
făcut spre exemplu Beethoven, Vanghelis Papatanasiou, Enescu,
Arthur Rubinstein, Chopin, Dinu Lipatti şi alţii; poţi scrie cu dalta în
piatră, precum Brâncuşi sau Michelangelo; poţi scrie cu beton şi
sticlă, cum a făcut-o Salvador Dali; poţi scrie cu pensula pe pânză
cum au făcut-o Grigorescu, Toniţa, Amman, Leonardo da Vinci,
Lautrec, Van Gogh, Tizian, El Greco, Ţuculescu, Luchian; sau poţi
folosi vocea, pentru a scrie ca Sarah Brightman, Erik Berglund,
Maria Callas, Maria Tănase, Ileana Sărăroiu, Aura Urziceanu; poţi
scrie de exemplu ca Henri Coandă, Traian Vuia, Justin Capră, Aurel

Vlaicu, Anghel Saligny; poţi scrie partituri pentru calculator, cum au

făcut-o Linus Torvalds, Richard Stallman, Dennis Ritchie, Klaus
Knopper...
Este imposibil să fac o listă acceptabilă ca lungime, fără să las
netrecute mii de nume importante. Am amintit câteva nume, doar
pentru a sublinia o idee: Există multe feluri de a scrie şi multe
unelte de scris.
De-a lungul anilor, în scrierile mele, au existat convulsii şi
întreruperi. Cu timpul, mi-am dat seama că mi-este imposibil să
renunţ definitiv. Am încercat de mai multe ori. De fiecare dată cînd
regăseam pagini scrise cândva, simţeam undeva, înăuntru, o
durere surdă şi plângeam. La suprafaţă ieşea doar furia; o furie
oarbă, neputincioasă. Mă certam singur cu violenţă, cu răutate dar
şi cu durere şi începeam din nou să scriu.
Îmi aduc aminte de seara aceea din 1992, seara în care am
ars cele 1600 de pagini. Mi-e greu să spun, să ştiu dacă o voi putea
uita vreodată. Atunci m-am rugat la Dumnezeu cam aşa:
"Doamne, mă rog Ţie.
Ştiu că sunt nepriceput în a o face, aşa că, am să-ţi
vorbesc pur şi simplu, ca şi cum ai fi aici. Dacă exişti, atunci
ai să mă auzi sigur. Iar dacă eşti o simplă poveste...
Mă doare sufletul că mă despart de această parte din
mine. De unde să ştiu ce e bun din tot ce e aici? Poate că
sunt şi lucruri bune. Acum însă, toate acestea îmi aduc
necazuri şi trebuie să mă despart de ele, de această parte
din mine.
Mi-e cu neputinţă să mă pot despărţi de mine totuşi; de
această parte din mine. De aceea, Te rog pe Tine, ai Tu grijă
de toate acestea.
Strămoşii mei, Dacii Liberi, atunci când murea cineva, îi
ardeau trupul, pentru ca cel plecat, să ajungă mai repede la
Tine. Poate că aveau dreptate. Poate că făcând asta cu
aceste pagini, am să aflu într-o zi, dacă aveau dreptate sau
greşeau.
De aceea, fac şi eu acum la fel.
Fie ca tot ceea ce am îngropat eu astăzi în flăcări, să
renască din propria-i cenuşă, asemeni Păsării Phoenix, aşa
cum credeau fii lui Decebal. Dacă are vreun rost.
Dacă acest lucru se va întâmpla într-o bună zi, atunci

voi şti că aceste pagini au ajuns la Tine şi Tu în loc să le

arunci, le-ai păstrat.
Dacă astfel va fi să fie, dă-mi putere ca ceea ce va
renaşte din această cenuşă, să fie mai bun, mai adevărat,
mai de folos oamenilor decât toate acestea care au devenit
cenuşă astăzi."
Multă vreme după ce fumul şi flăcările se risipiseră, deveniseră
istorie, m-am confruntat cu neputinţa de a scrie, deşi un impuls
nervos, greu de stăpânit, izbucnea mereu din străfundurile mele şi
mă pomeneam plângând. Din 1992 şi până în 1995, când mi-am
cumpărat primul calculator, am scris foarte puţin şi "pe furate".
Când şi când câteva rânduri, atunci când consoarta mea lipsea de
acasă, sau atunci când puteam să stau undeva ascuns de priviri
indiscrete şi ferit de riscul unei desconspirări. Dar în astfel de
condiţii, scrisul e foarte anevoios. Paginile respective erau mai
curând câteva rânduri încâlcite, având rolul de supapă de siguranţă
a unui mecanism care periodic acumula presiuni periculoase. A fost
un interval mare de timp cel în care am crezut că scrisul era un
simplu obicei. Aşa cum e privitul la televizor sau cititul ziarelor. Sau
pur şi simplu, plimbarea reflexă pe alt traseu decât casă-servici şi
retur, pentru a crea o ruptură. Acea sincopă necesară, pentru a
sparge rutina.
Atunci când am început să mă mai dumiresc ce e şi cu
calculatorul, mi-am dat seama că pot să scriu şi că ceea ce scriu,
poate fi protejat de priviri indiscrete, prin parolare. Editorul de texte
pe care îl foloseam, permitea parolarea. Parolarea s-a dovedit a fi
fost o altă greşeală, care a dus la pierderea altor materiale... La un
incident cauzat de o cădere de tensiune, fişierul s-a deteriorat şi a
rămas imposibil de recuperat, cu toate eforturile mele, fiind şi
criptat. Dar am continuat să scriu. Epoca dischetelor a început să
apună, CD-ul a ajuns să fie o soluţie bună pentru salvare, iar un CD
cu nişte fişiere text într-un format oarecare, poate fi uşor pus la
adăpost. Evenimentele vieţii însă, m-au supus la presiuni greu
suportabile uneori. Unele dintre ele chiar, m-au zguduit din temelii.
Totuşi, când şi când câte o pagină s-a adăugat la scrierile mele. La
un moment dat, m-am gândit să revin la numele care timp de 22
de ani mi-a fost atât de drag: "Caiete". Dar îmi venea şi mie să
râd: Ce fel de caiete? Mici? Studenţeşti? Câte pagini? Cum naiba să
faci socoteala unor pagini virtuale, când simpla mutare a textului de

pe un calculator pe altul, schimba semnificativ formatarea

paginilor? De tipărit, problema ieşea din discuţie. Ar fi însemnat să
reânceapă în casă circul care condusese treptat la arderea celor
circa 1.600 de pagini în 1992, deşi recunosc, acesta a fost doar
unul dintre motivele care au condus la acest rezultat. Discuţiile
cauzate însă de existenţa"caietelor" îmi otrăveau existenţa zilnică,
făcându-mă să renunţ să-mi mai doresc ceva, orice... Până într-o zi
când, disperat, am ajuns la măsura extremă: Eliminarea "mărului
discordiei".
Singurul lucru pe care puteam să îl fac, după ce calculatorul
devenise "hârtia" scrierilor mele, era să perpetuez arhiva, din an în
an. Dar "paginile", erau abia o palidă imagine a câte arsesem.
Paginile cele noi, se adunau groaznic de greu. În perioada 1992 -
2001, abia dacă s-au mai adunat câteva pagini. Şi mai rău, multe
dintre acestea s-au pierdut. Fie din cauza căderilor de tensiune, fie
din cauza defectării dischetelor. O foarte mică parte, mai ales din
cele salvate pe CD însă, s-au păstrat. Este greu să ştiu dacă
valoarea lor din punct de vedere literar e mai mare decât a unui
anunţ sau a unui articol al rubricii "Diverse" a unui cotidian. Din
punctul de vedere al faptului brut însă, a început să devină clar
ceva: Teama privind faptul că natura, că motivaţia intrinsecă a
scrierilor mele este doar rutina sau obişnuinţa de a face ceva altfel
decât beţiile prin cârciumi şi larma pe stadioane, altfel decât pentru
a oferi ceva oamenilor din jurul meu sau de aiurea, deci pentru a-
mi ocupa altfel timpul, începea să se risipească.
Simţeam nevoia să scriu, simţeam că am nevoie să o fac
pentru oameni şi uneori mă trezeam că s-a făcut ziuă fără să fi
apucat să dorm. M-am întrebat de foarte multe ori de ce profesorii
din generală, liceu şi facultate mă tot întrebau de ce în loc să mă
duc la uman, undeva la litere sau la filosofie, am preferat o
pregătire tehnică. M-am tot întrebat de ce profesorii de română
voiau să mă duc la olimpiadele de română. După ce citisem Eliade
şi Eminescu, mi se părea că ceea ce s-ar fi putut scrie, fusese scris
deja, ceea ce se putea spune, fusese spus. Eminescu cel puţin, e o
ştachetă groaznic de greu de ajuns. Ce să mai zic despre depăşit?
Una dintre surprizele pe care viaţa mi-a scos-o în cale, este
tandemul "Maitreiy" - "Maitreya". Am descoperit poate pentru prima
oară, că există cărţi care sunt începute de un autor şi continuate de
altul. Că e posibil. A fost pentru prima oară când am avut o spaimă,

ca de gheaţă: Şi dacă într-adevăr am talent? Dacă mi-am bătut joc

de bunele intenţii ale unor oameni oneşti, care voiau să mă ajute,
voiau să prevină eşuarea mea într-o direcţie greşită a dezvoltării
mele? Dar ar fi fost bine dacă chinul s-ar fi oprit aici... Cum pot să
aflu dacă am talent sau e doar o vorbă? Răspunsul era prea simplu
şi nici pe departe convenabil. Îmi era frică de confruntarea cu
cititorii. Multă vreme am evitat luarea unei decizii, pentru că frica
mă paraliza de multe ori. O întrebare care m-a chinuit ani în şir
este: Cum să stai pe acelaşi raft cu Eliade, Eminescu, Istrati, Labiş,
Jebeleanu, Păstorel, Ionel Teodoreanu, Rebreanu, Camil Petrescu,
Cezar Petrescu, Nenea Iancu (Caragiale), Preda şi atâţia alţii?
Multă vreme mi-a rămas neînţeleasă o caracteristică a vieţii, a
vremii, a curgerii, a transformării: Faptul că eu văd un loc gol pe un
raft fără a mă simţi vrednic să-l ocup din cine ştie ce motive ale
mele, va conduce la un rezultat diferit de cel aşteptat de mine:
un semi-analfabet o să-şi aşeze producţia lângă un Eminescu, dacă
aşa vrea el şi dacă dispune de mijloacele necesare pentru a o face.
Ba chiar mai mult, poate să întoarcă volumul lui Eminescu cu
cotorul spre zid, să rămână nevăzut. De ce l-ar mai ţine acolo? E
bine să se ştie că îl are, pentru că — mai ştii? — aduce anul mai
puţine decât ce-aduce ceasul. Şi cum necazurile vin de obicei
înlănţuite, am descoperit că în unele biblioteci, un volum Eminescu,
sau Sartre, sau Exupery, arată ca un gunoi într-o cameră curată-
lună. E drept: o cameră curăţată de orice sens, de orice valoare,
dar curată...fizic.
Trecerea anilor însă, în ciuda dificultăţilor în a scrie
întâmpinate după 1992, în loc să mă depărteze de scris, parcă mă
împingea mai tare către hârtie. De prin anul 2001, mai în glumă,
mai în serios, am început să fac cadou prietenilor "Scrisori", cu
diverse ocazii sau pur şi simplu, fără nici o ocazie. Au reînceput de
aici aluziile privitoare la scris şi publicat şi primul impuls a fost să
cataloghez, să etichetez observaţiile primite: "Iar mi se dau lecţii!".
Treptat însă, vechea vorbă "Dacă doi spun că eşti beat, du-te şi te
culcă", a început să mă roadă. Am început să conştientizez ceva
care este de altfel foarte simplu: Cine îmi citeşte cărţile? Alexandru
Graur? Păunescu? Alexandri? Nenea Iancu Caragiale? Poate le
citesc şi ei, printre picături. De unde să ştiu. Ştiu doar că marea
masă a cititorilor, sunt cei ca prietenii mei, profesorii mei, colegii
mei, apropiaţii mei. Atunci am realizat poate pentru prima oară, un

adevăr potenţial, simplu şi m-am cutremurat de spaimă. Întrebările

începeau să se contureze, iar răspunsurile, erau cu totul altfel decât
comode şi favorabile mie. S-a născut întrebarea: Oare ignorarea
atâtor opinii care coincid e o atitudine sfidătoare, arogantă la
adresa lor? De această perspectivă m-am temut foarte mult. Pe de
altă parte, ce rost are scrisul meu, dacă scriu doar ca să recitesc
eu, cândva, într-un moment de derută şi îndoială? Dacă chiar am
talent, ce înseamnă altceva decât că sfidez pe Dumnezeu îngropând
un dar de preţ, pentru care meritul e al LUI şi, mai grav, în loc să-l
dărui celor din jur, să mă dărui celor din jur folosind această zestre,
mă eschivez de la muncă şi de la confruntarea cu mine însumi prin
public?
Pe de altă parte, cine pune la coroană un diamant abia scos
din pământ?... El mai trebuie şi şlefuit. Abia apoi capătă o montură.
Acceptarea însă, a venit destul de târziu şi de greu. Ştiam că
mi-e greu să rezist fără să scriu, aşa cum am ajuns să înţeleg că e
cu neputinţă să mă împart între prietenii mei, pentru că ziua e prea
scurtă pentru a ajunge să le ofer tuturor o prezenţă şi o atenţie
egală. Pe de altă parte, ce drept am eu să stabilesc cine are nevoie
de mine şi cine se poate lipsi? Apoi a venit şi o descoperire care m-
a uluit: pentru mine, când mai rămâne timp? Imediat s-a născut şi
următoarea întrebare: Dacă mă ignor eu însumi, de ce m-ar lua
altcineva în seamă? Cum putem trăi izolaţi? Am spus-o de multe ori
şi în felurite împrejurări: Dacă Dumnezeu ne-ar fi lăsat pe Pământ
să trăim singuri, ne năşteam într-un vârf de munte fiecare şi sub
câte un clopot de sticlă. De vreme ce realitatea este alta, înseamnă
că trebuie să trăim împreună. Şi altfel decât oricum.
Perioada 2002 - 2005 a început să contureze un răspuns. Am
reânceput să scriu. Textele începeau să mă surprindă şi pe mine
uneori. Dorinţa de a afla din ce în ce mai multe despre mine, de a
înţelege lumea din jurul meu, răzbătea din ce în ce mai clar din
textele scrise. Căutările mele începeau să conducă la răspunsuri la
întrebări mai vechi dar şi la noi întrebări. Era din ce în ce mai
limpede că trebuie să iau o hotărâre în privinţa scrisului, iar
hotărârea era cât se poate de evidentă: ori public, ori renunţ. Finele
anului 2005 a însemnat o serie de materiale scrise. Unele dintre
ele, după ce au fost citite, au plăcut destul de mult încât să mă
pună pe gânduri. Faptul că mi-era cu neputinţă să renunţ la scris,
era deja un argument greu de ignorat. Atunci când te apuci de scris

şi uiţi de toate, inclusiv de mâncare, deja înseamnă altceva. Un fel

de "microb".
O evaluare oarecum laconică, făcută de cineva apropiat mie,
însă o fire mai pragmatică, mi-a căzut drept în moalele capului, ca
un baros:
— Îmi place. Dacă refuzi publicarea însă, e o pierdere de
vreme. Degeaba scrii şi pierzi atât timp dacă omiţi finalizarea. Ce
finalitate are scrisul tău? La vârsta ta mai crezi că ai timp de
pierdut? Câte miliarde ai în bancă de-ţi permiţi să pierzi timpul cu
lucruri fără finalitate? Dacă până la vârsta asta ţi-a fost greu să
înţelegi că timpul pierdut e imposibil de întors, cine poate să-ţi mai
facă ceva? Eşti irecuperabil şi mă întreb de ce-mi mai pierd vremea
cu tine. Sigur, prezenţa ta e agreabilă, dar timpul trece şi dacă
amânăm rezolvările, dacă mi-e imposibil să te pot convinge să te
hotărăşti, mi-am pierdut timpul degeaba. Pot să-ţi spun doar atât:
Am citit, mi-a plăcut, aş vrea să mai citesc, dar am prea puţin timp
ca să te şi împing de la spate, dacă nici tu încă mai cauţi să afli ce
vrei. Dacă ai pierdut şi insişti în aceeaşi direcţie greşită, pierzi
exponenţial. Ţine minte asta; te înşeli crezând am să ţi-o mai repet.
Pe mine m-a costat atât de scump descoperirea asta, încât mă
îndoiesc dacă a meritat să-ţi spun. Faci ce vrei, treaba ta, dar ori
faci ce trebuie şi te lămureşti, ori o laşi baltă cu pierderea de vreme
şi te apuci de ceva cu care să faci bani. Pentru că deocamdată, de
asta ai nevoie. Ca să trăieşti, mai trebuie să te şi îmbraci, să te
încalţi, să mănânci, să-ţi plăteşti dările la casă. Dacă ţie ţi-e
indiferentă soarta ta, altuia, cu atât mai mult. Ori ai nevoie să scrii
şi atunci o faci cum se face orice meserie, cum au făcut-o atâţia
alţii înaintea ta, ori te laşi păgubaş şi te reprofilezi într-o direcţie în
care să poţi să-ţi asiguri existenţa. Ori faci ce ştii, ce poţi, cu
zestrea cu care te-ai născut, ori înveţi altceva.
Câteva săptămâni la rând după "duşul rece", am plutit într-o
neagră mizerie sufletească. Iminenţa unei decizii cu implicaţii
pentru tot restul zilelor mele, mă strivea. Trebuia însă să o iau. Mai
amânasem o decizie importantă, cu preţul unor costuri greu
evaluabile. Îmi puteam permite orice altceva decât să repet
ezitările şi amânările. M-am apucat să adun materialele, să le dau o
primă formă de carte. În primele luni ale lui 2006, decizia era luată
în străfundurile mele. Pe la finele lui februarie, am ajuns la o primă
formă a cărţii. Încă era departe de a îmi fi plăcut, dar prietenei

mele, i-a plăcut pe ansamblu. Unele pasaje însă, mi-a spus că sunt
fără rost în context, că rup ritmul cărţii. Sunt ca ceva care ar face
parte din altă construcţie. Am refăcut totul într-o viteză şi cu o
frenezie pe care şi eu abia acum le descopeream. Pe la finele lui
martie, credeam că e gata. M-am dus în Bucureşti la o editură pe
care o respect şi o urmăresc de câţiva ani şi la care ştiam că este
editorul meu. Al meu anume. Editorul pe care îl alesesem cu
sufletul şi pe care îl simţeam în străfunduri a fi al meu.
Acolo, aveam să primesc prima "bătaie" venită din lumea
scrisului şi prima lecţie adevărată în ale scrisului.
Acolo am aflat că e insuficient să ai talent. Mai trebuie să ştii
să ţi-l şi respecţi. Să ai grijă cui te adresezi, pentru că de asta
depinde ceea ce trebuie să spui şi mai ales, modul în care o faci. Să
te fereşti să publici volumaşe de 40 - 50 de pagini, doar ca să dai
de lucru tipografiilor şi difuzorilor de carte. Ori ai ceva de spus şi o
faci în cel puţin 110 - 150 de pagini, ori te aşezi la masa de lucru şi
le scrii. O faci din respect pentru omul de rând, care are nevoie de
tine şi căruia îi este greu să plătească de trei ori câte 10 lei, pentru
o singură carte de 10 lei. Este şi nedrept, neomeneşte şi mai e şi
păcat, pentru că hârtia e scumpă şi e incorect să iei locul altuia care
ştie ce are de spus şi ştie şi cum să o facă. Tot acolo am primit şi
sugestia foartă elegantă şi discretă de a publica pe Internet, sub
forma unei aluzii: "Mi-a trimis cineva o carte pe Internet. Fără
mofturi, fără pretenţii. Mi-a spus să fac ce vreau cu ea, că el a
scris-o şi restul, ce-l mai interesează. Şi cartea, a apărut. Când şi-a
văzut-o, i-a venit foarte greu să creadă."
Când am revenit acasă, mi-am aruncat privirea peste volumul
tipărit pentru uzul meu, pe imprimantă. M-a apucat ameţeala când
am înţeles că şi eu aveam deja altă părere despre ceea ce era
volum, în acel moment. Mi-am dat seama că a continua era cu
neputinţă, că am nevoie de timp. Timp să restructurez totul, să
rescriu totul. La Internet pierdusem accesul. Abia renunţasem la
Romtelecom, din cauza costurilor. Onorarea contractului cu RDS, se
lăsa aşteptată. La limita de expirare a timpului prevăzut în contract,
totuşi, s-a rezolvat. Era pe la începutul lui iulie 2006. La sfârşitul lui
iulie, aveam deja câteva materiele pregătite şi studiasem
posibilităţile pe Internet...
La sfârşitul lui iulie, ştiam că Pasărea Phoenix se înapoiase,
aşa cum mă rugasem lui Dumnezeu, cu 14 ani în urmă...

Ce va fi mai departe? Rămâne de văzut.

Postfaţă la ediţia a V-a

Prezenta versiune a cărţii, este o versiune complet revizuită.
După mai bine de trei ani de la apariţia şi publicarea primei ediţii,
foarte multe s-au schimbat în viaţa mea.
Unul dintre momentele speciale ale evoluţiei acestui volum, a
fost cel în care, după ce am eliminat negaţiile din textul meu, am
realizat că au mai rămas acele negaţii provenind din citatele pe
care le-am introdus în text.
Lucram în vremea aceea la volumul „Casa şi Familia”. Am avut
brusc revelaţia faptului că mă cramponez de nişte prejudecăţi pe de
o parte iar pe de altă parte, că ceea ce deja se născuse, „Proiectul
Ritmuri Interioare”, căpăta o anumită consistenţă şi o anumită
structură de rezistenţă. O „coloană vertebrală” proprie. Această
„coloană vertebrală”, era cartea cu zero negaţii.
Am realizat însă că a opera cu jumătăţi de măsură, înseamnă
de fapt a rămâne în cadrul unor tipare vechi, asupra cărora s-au
aplicat „cosmetizări”. Adică, schimbări de suprafaţă.
Ce voiam să demonstrez de fapt cu o carte scrisă fără negaţii?
Am întrerupt lucrul la „Casa şi Familia”, deşi eram în etapa
finalizării. Simţeam nevoia unor clarificări.
M-am apucat să fac o listă cu ce anume mă frământă. Eram
deja convins că pot scrie o carte de la început la sfârşit, fără
negaţii. Aveam însă nevoie să verific şi să înţeleg ce efecte produce
asupra mea, asupra existenţei în general, un astfel de text.
Începusem să observ anumite sincronicităţi aparent foarte
stranii, uneori aproape inexplicabile.
De exemplu, într-o zi, mai pe la începutul existenţei noastre în
Grecia, m-am gândit la faptul că ne trebuie destul de multe haine.
Reuşiserăm să luăm puţine lucruri cu noi la plecarea din ţară.
A doua zi, spre prânz, am găsit două sacoşe mari cu haine,
pentru Monica. Ea avea cele mai puţine lucruri. Venise la mine cu
ce avea pe ea şi banii pe care îi avusesem, îi chivernisisem cu
gândul de a avea cât mai mult posibil aici, în Grecia, cu atât mai
mult cu cât, oricum, erau foarte puţini. Aşa încât, Monica avea
doart ce îi cumpărasem pentru logodnă şi căsătorie. Pantofi, un
pantalon şi o bluză, mai curând de ocazie.
La scurt timp după asta, afară s-a înnorat. Ne trebuia umbrelă

şi am găsit şi o umbrelă, practic nouă. După vreo lună şi ceva, am

descoperit că şi prosoapele sunt puţine. Spălatul cu mâna, dincolo
de faptul că e obositor, lasă lucrurile cu multă apă. Aveam
probleme şi cu întinsul şi până să se usuce prosoapele, era o
problemă. Aşa că, am cerut prosoape. După vreo două zile, am
găsit o sacoşă plină cu prosoape groase, flauşate, din bumbac.
Lanţul „întâmplărilor”, s-a succedat continuu de atunci.
Spre exemplu, Monica rămăsese fără serviciu iar, spre finele
anului trecut. M-am concentrat asupra unui serviciu care să fie o
sinteză a ceea ce avusese ea şi descoperisem că i s-ar potrivi pe
moment. La câteva zile a primit un telefon de la un necunoscut,
care i-a spus că are telefonul de la un prieten, care a recomandat-
o. Necunoscutul s-a dovedit a fi directorul unui restaurant, la care
lucrează şi acum şi este mulţumită din multe puncte de vedere.
Durează prea mult să povestesc cu lux de amănunte
evenimente aparent nesemnificative, dar a căror interconectare,
trezeşte suspiciuni serioase, în afara conceptului sincronicitate.
Am avut amândoi ocazia să vedem Legea Rezonanţei în
acţiune de atât de multe ori, încât a mai pune la îndoială existenţa
unui Univers Integrat, a Unicităţii Infinit Diversificate, ni se pare
deja ceva de domeniul fanteziei utopice.
Am păstrat numele „Dumnezeu” pentru această Fiinţă
excepţională, din respect pentru tradiţie, pentru înaintaşii noştri
întru Cunoaştere, dar ceea ce înţelegem noi acum prin
„Dumnezeu”, este mult mai nuanţat şi mai complex decât orice am
povesti. Cuvintele sunt prea puţin relevante şi oricât asm încerca să
povestim, invariabil, singura definiţie care ni se pare şi simplă şi
completă, rămâne Învăţătura Maeştrilor Alchimişti:
„Ce este Sus, este şi Jos; ce este Înăuntru, este şi Înafară.”
Am înţeles atunci că ceea ce făcusem era să re-creez limba
română. O transformam treptat dintr-o limbă în care mesajele
adresate subconştientului şi inconştientului erau negative, chiar
dacă mesajele adresate raţionalului, minţii adică, erau pozitive. Aşa
am înţeles că de fapt ceea ce trebuie dezvoltat, este un nou limbaj
de comunicare, un limbaj în care atât frecvenţa purtătoare cât şi
mesajul transmis să fie compatibile. Altfel spus, am devenit
conştienţi amândoi că atât timp cât vom păstra conflictul între
vibraţia purtătoare a mesajului şi mesajul în sine, ele se vor anula
reciproc şi vor irosi o energie colosală: Energia schimbării.

Cum este oare posibil să mă schimb pe mine, dacă la un nivel

profund, neg ceea ce afirm la nivel raţional?
Următoarele cărţi scrise, ne-au ajutat să înţelegem mai bine
efectele pe care le produce atât scrisul într-un limbaj fără negaţii,
cât şi efectele produse de o astfel de carte tipărită.
La scurtă vreme după finalizarea volumelor „Casa şi Familia” şi
„Autodezvoltare, Ocultism, Extrasenzorial”, am decis să le tipărim,
chiar dacă asta însemna un efort financiar mare în acele momente
pentru noi.
Am vrut să verificăm în practică o ipoteză care cu primul
volum (acesta), reieşea că se verifică.
Constatasem că, volumul „Ritmuri Interioare” în versiunea sa
tipărită, acţiona ca un rezonator (emiţător pe o anumită frecvenţă).
Problema cu care ne confruntam însă, era existenţa câtorva
negaţii care scăpaseră revizuirilor repetate. În acest context, voiam
să verificăm ce efect produc cărţile noi, care ştiam sigur că sunt
fără negaţii.
Ipoteza s-a confirmat şi am descoperit că acţionează benefic
asupra mediului în care se află, chiar şi fără a fi citite!
O descoperire uluitoare, deşi, dacă o privim în contextul fizicii,
ea este oarecum previzibilă.
Descoperirea însă este uluitoare prin simplitatea pe care
soluţia schimbării existenţei în bine, o oferă: A avea în casă o carte
scrisă fără negaţii!
A urmat după scrierea cărţilor „Cum să faci bani”, „Schimbul
de Valori” şi „Libera circulaţie a Valorilor”, o perioadă mai intensă
de documentare, în care am reluat studiul materialelor care
tratează problema „Free Energy”. Avem chiar o carte de 1200
pagini, care este un compendiu al tuturor materialelor publicate pe
internet, în perioada 2005 – 2008. Posibil ca acum să fie actualizată
versiunea.
Ceea ce este important însă, este conexiunea pe care ne-a
furnizat-o tematica: Sinergetică.
Am înţeles cum anume lucrează cărţile: Apare o conectare cu
alte planuri ale Manifestării, cu resursele energetice infinite.
Era o ipoteză destul de îndrăzneaţă şi care, am considerat noi
că înainte de a fi făcută cunoscută publicului, trebuie verificată pe
propriiloe noastre existenţe şi în măsura posibilului, pe existenţele
altor cititori.

Confirmările au început să vină. Acum ştim cu certitudine că

sub orice formă ar deţine cineva o carte din cadrul acestui proiect,
fie ea tipărită, fie electronică, ea va acţiona spre binele celui care o
are, chiar şi pe propriul calculator.
Desigur, aşa cum se spune din bătrâni, „Dumnezeu, dă...”.
Trebuie să acţionăm şi noi înşine pentru a obţine rezultate cu
adevărat semnificative.
Totuşi, contextul energetic creat de carte, este foarte favorabil
luării unor decizii proprii, scoase de sub multe influenţe străine de
propria noastră Fiinţă. Altfel exprimat, ne degajează Liberul Arbitru
de influenţele străine, de bombardamentul mediatic cotidian căruia
îi suntem supuşi, datorită mediulşui de viaţă în care acceptăm
benevol să trăim.
Se spune de zeci de secole că „cunoaşterea de sine, te
eliberează”. Totuşi, această învăţătură este destul de criptică şi
până la înţelegerea ei, am parcurs un drum lung şi extrem de dificil.
A te rupoe de contextul socio-cultural în care te-ai născut, în care ai
fost educat şi format pentru viaţă, se dovedeşte a fi o întreprindere
extrem de anevoioasă pentru majoritatea. Suntem victimele
voluntare ale prejudecăţilor pe care acceptăm să ni le însuşim de la
cei cu care venim în contact şi care, fără să fim conştienţi, ne
modelează într-un fel sau altul, scala valorilor proprii.
Am văzut amândoi, atât Monica cât şi eu însumi, cu câtă
uşurinţă putem cădea pradă propriei noastre ignoranţe, în
momentele dificile ale existenţei.
În ciuda studiilor mele esoterice, a practicii în domeniu de
circa 20 de ani, m-am văzut de multe ori surclasat de anumite
conjuncturi energetico-informaţionale.
Am reuşit însă să descoperim cât de mult ne ajută mediul
energetic de „acasă”.
Simpla prezenţă în casă a cărţilor tipărite, ne ajută să
percepem (simţim) altfel mediul înconjurător, ne ajută să simţim
când o anume decizie ne este impusă contrar voinţei proprii şi a
Liberului Arbitru şi cel mai important, în ultima vreme, ne ajută să
descoperim care sunt focarele de rezonanţă cu frecvenţe scăzute,
care permit mediului să ne distorsioneze deciziile.
Este uluitor să constaţi că, un simplu eveniment din existenţşa
noastră, cum ar fi o contradicţie din trecutul tău mai îndepărtat cu
cineva, te drenează de energie în prezent.

Aceasta este însă doar una din formele de obturare a Liberului

Arbitru, obturare care ne îngrădeşte luarea unei decizii cu adevărat
bazată pe Liberul Arbitru al nostru, exprimat în deplinătatea sa.
Ca să dau un exemplu de sincronicitate spectaculoasă, voi
aminti de iniţierea noastră în Munay Ki.
La plecarea din ţară, unul din lucrurile pe care le-am regretat a
fost faptul că resursele financiare erau insuficiente pentru a ne
permite ceea ce ne propusesem amândoi şi anume, să învăţăm
despre noi înşine. Aveam în plan să facem amândoi gradele 1 – 3
Inforenergetică şi eu să fac inclusiv gradul IV.
Am plecat din ţară fără ca Monica să fi reuşit să facă cursurile
pentru gradele I -III, iar eu m-am oprit la gradul III, pentru că a
trebuit să aleg între o viaţă incertă în România şi a pleca în Grecia,
unde Monica era convinsă că putem face mult mai mult decât în
ţară. Avea deja experienţa a aproape 10 ani în Grecia.
Deşi o vreme am avut multiple dificultăţi în a găsi de lucru, în
anul care s-a scurs, evenimentele s-au ordonat în aşa fel încât,
ceea ce am vrut cu adevărat, s-a materializat: Am reuşit să ne
continuăm instruirea în domeniul autocunoaşterii, primind iniţierea
în Munay Ki, în cursul lunii mai, 2010.
Pentru Monica, este o realizare excepţională, fiind prima formă
de instruire esoterică. Un nou început, cum putem să îl numim.
Putem deci spune amândoi că, am început din nou viaţa, din
aproape toate punctele de vedere. O altă căsnicie, o altă casă, o
altă lume, o altă cultură, un alt mediu de viaţă... Thessaloniki este
în Makedonia, este considerat a fi capitala Makedoniei, iar Monica a
fost în Orhomeno, care este în apropierea Atenei. Ea simte
diferenţele dintre cele două zone, din multe privinţe.
Am acceptat atât de multe provocări noi şi iată, toate se
aranjează într-un fel miraculos, parcă.
Închei această postfaţă, spunând că, am dorit amândoi să
oferim Ţării Mamă, România, Sufletului Neamului, aceste
descoperiri ale noastre.
În ce măsură românii vor şti să beneficieze de aceste
instrumente care nouă ne-au schimbat viaţa şi continuă să ne ajute
să redevenim noi înşine, depinde doar de ei.
Considerăm că atât cărţile scrise de noi cât şi ceea ce am
reuşit să adăugăm treptat cărţilor în cadrul Proiectului Ritmuri
Interioare, respectiv instrumentele de colaborare şi comunicare de

pe Internet, sunt contribuţia noastră ca români, la ceea ce vrem să

fie Pământul, după anul 2012, această cotitură unică în istoria
Pământului, după cum o caracterizează atât civilizaţiile arhaice cât
şi oamenii de ştiinţă contemporani.
Cărţile nostre se adresează tuturor românilor deocamdată,
deşi suntem conştienţi că sunt încă foarete mulţi sceptici, care vor
lua în glumă aceste scrieri sau pur şi simplu, le vor ignora. Dar ştim
în egaslă măsură că sunt din ce în ce mai mulţi oameni care vor să
îşi schimbe destinul, să scoată la lumină din ei înşişi averea colosală
care stă înăuntru şi aşteaptă să fie pusă în valoare. Acestora din
urmă ne adresăm cu precădere.
Ei vor şti să recunoască în cărţile deja publicate, Semnele de
care au nevoie pentru a căpăta încredere în ei înşişi, în forţele
proprii şi în Universul Infinit, care sun multiple forme, ne ajută. Cu
o condiţie: Să acceptăm existenţa sa, indiferent cum ni se pare
nouă acum; să acceptăm că suntem o Parte a unui Întreg
miraculos, holografic, în care Partea şi Întregul se regăsesc una în
cealaltă, după nişte Legi Universale, pe care aiua acum începem să
le desluşim.
Aşa cum cartea de faţă şi-a încetat misiunea prin îndeplinirea
ei, dând naştere unui proiect, odată cu scrierea cărţii „Casa şi
Familia”, în curând şi Proiectul Ritmuri Interioare, îşi va înceta
existenţa, transformându-se în ceea ce acum se numeşte ZENLA
Project — ZEro Negations LAnguage Project.
Spirala evoluţiei continuă. Ne vom duce îndatoririle cât de
departe vom putea. Deocamdată, facem primii paşi înspre
deschiderea către întreaga lume.
Vom demonstra în dreptul nostru că, a fi român înseamnă
altceva decât se spune acum despre cei mai mulţi dintre români.
Avem înaintaşi de seamă. Avem Semne lăsate, care să ne
ajute să ne găsim drumul.
Vom lăsa şi noi Semne, aşa cum au făcut-o generaţii întregi,
mulţi alţii înaintea noastră.
Cei care vor voi cu adevărat să fie Liberi, vor şti că înainte de
toate, Libertatea începe dinăuntrul fiecăruia din noi.
Ca de altfel şi sclavia.
Avem libertatea de a alege. În fiecare câtime de secundă.
De noi depinde cine suntem şi ce anume devenim.
În continuare, vă punem la dispoziţie resursele noastre.

Contact:
Înainte de a citi aceste informaţii, vrem să îţi mulţumim
dragul nostru Cititor/Cititoare , pentru răbdarea pe care ai
arătat-o, citind această carte.
Ne va face plăcere să ne scrii ce opinie ai despre această

carte, sau despre celelalte cărţi din seria „Ritmuri Interioare” sau
altceva şi ne vom strădui să răspundem, funcţie de timpul pe care îl
avem la dispoziţie.
Cu stimă şi prietenie,
Şerban Stănescu:
sserbanro@gmail.com
Monica Stănescu:
monika.stanescu@gmail.com
Tuturor celor care s-au decis să pornească pe drumul descoperirii

propriei comori interioare, a Fiinţei lor, a averii care stă ascunsă în
profuntimile Fiecăruia dintre noi, aşteptând să fie pusă în valoare, a celor
capabili să acţioneze în primul rând pentru a se schimba pe ei înşişi, le stau la
dispoziţie următoarele resurse, care sunt părţi componente ale ZENLA
Project:
Cele şase volume:
1. „Începutul Călătoriei”; 2. „Casa şi Familia”; 3. „Autodezvoltare,

Ocultism, Extrasenzorial”; 4. „Cum să faci bani”; 5. „Schimbul de
Valori”; 6. „Libera Circulaţie a Valorilor – LCV”.
Alte cărţi ale autorilor (Monica şi Şerban Stănescu): „Am învăţat”,
„Analiza Spectrală Biorezonantă”, „Ghidul Autodidactului Online”,
„Protecţia PC”.

Situri Web:
GRUPUL AUTODIDACTUL ONLINE

http://groups.yahoo.com/group/autodidactulonline
GRUPUL RITMURI INTERIOARE
http://tech.groups.yahoo.com/group/ritmuri_interioare
GRUPUL OAMENI DE SUCCES
http://tech.groups.yahoo.com/group/oameni_succes
GRUPUL CUM SĂ FACI BANI
http://finance.groups.yahoo.com/group/sa_facem_bani/
BLOG PROIECTUL RITMURI INTERIOARE
http://ritmuri_interioare.weblog.ro/
BLOG CUM SĂ FACI BANI FĂRĂ BANI
http://banifarabani.wordpress.com/
SITURI DOWNLOAD:
http://www.scribd.com/sserbanro
http://groups.yahoo.com/group/IRP_downloads
MATERIALE VIDEO:
http://www.youtube.com/user/sserbanro
Resurse internaţionale (Limba Engleză):
NEWSLETTER ZENLA PROJECT:

http://tech.groups.yahoo.com/group/InnerRhythmsProject/
DOWNLOAD SITE:
http://groups.yahoo.com/group/IRP_downloads
BLOG ZENLA PROJECT:

http://zenlaproject.wordpress.com
WEBSITES:
Şerban Stănescu
http://www.sserbanro.co.cc
ZENLA Project:
http://www.zenproject.co.cc

Serban Stanescu - Inceputul Calatoriei (Ex - Ritmuri Interioare) Zero Negatii

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Serban Stanescu - Inceputul Calatoriei (Ex - Ritmuri Interioare) Zero Negatii

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Începutul călătoriei Cuprins Pagina 1 din 104

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

V. 5.0, mai 2010

LICENŢĂ ŞI TERMENI DE UTILIZARE

Grafică, design copertă, tehnoredactare, realizare e-book, Stănescu Şerban.

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

Dumnezeu există şi poate fi atins.

Dedic această carte, tuturor celor care vor găsi în ei

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

Pe tot drumul vieţii noastre, luăm decizii. Facem Alegeri.

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

eşti acum, vei fi în măsură să te mişti mai departe, drept înainte. Şi

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

Pentru că Ritmul Tău Interior ESTE FIRUL

A îţi găsi propriul Fir Călăuzitor, va schimba în mod

Esti gata pentru Începutul Călătoriei

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

asemănătoare, citind această carte, vor avea un ajutor care să le

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

este de neconceput, de neînţeles, cu atât mai puţin se poate pune

Caută în viaţă tot ceea ce se potriveşte acestui ritm;

Exprimă-te potrivit acestui ritm;

Fă ceea ce îţi permite ritmul interior şi mai ales,

Evită să te iei după cei care îţi cer să îl schimbi.

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

îmi schimb acest ritm. Am crezut o vreme că dacă mă voi strădui

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

fim în preajma acelor oameni către care simţim o atracţie

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

variante, adăugând în acest fel noi experienţe, cu toate nuanţele

Experienţa trebuie transmisă, fie că este una bună, fie că este

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

unde se află, pentru că şi-au transmis reciproc experienţa,

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

făcut mai mult aşa, acum este inadmisibil să ne permitem acest

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

Sunt un tip încet. Oricât de puţin mi-ar place, la mine totul

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

ştiinţa şi cunoaşterea a ceea ce i-ar trebui ca să fie fericită şi din

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

puteam să fi făcut. Încă este destul timp pentru multe.

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

— în extaz parcă — , înainte de plecare. Pipăi cu rădăcina limbii

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

răspunsul şi până la urmă, ce mai contează — îmi spun. Şi atunci

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

secunde, o să o văd iar sprijinită de un brad sau şezând pe o piatră.

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

Mi-am dat seama că nimerisem prost, că vorbea serios.

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

dar lumea îl ştia că era iute la mânie şi că ierta greu mitocăniile şi

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

Atingerea sau Arta de a visa

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins

© Stănescu Şerban, 2006-2010 Cuprins