You are on page 1of 11

Am învăţat Cuprins EOF Pagina 1 din 11

Am învăţat

Cuprins
Tema
* I * II * III * IV * V * *
* Cuprins * EOF * *

Licenţă:
Faceţi clic pe iconul de mai jos pentru detalii privind drepturile şi
obligaţiile:

© Stănescu Şerban, 2008 - 2010 Cuprins EOF 1 din 11


Am învăţat Cuprins EOF Pagina 2 din 11

I
Prima mea şcoală, a fost Tribunalul. Acolo am învăţat să întreb “Unde e tata?” şi să
primesc un alt răspuns decât cel pe care îl vreau. Am învăţat că Adevărurile mele pot fi altele
decât ale celorlalţi. Am învăţat atunci ce înseamnă prima sângerare. Fetele află ceva mai
târziu.
Când am mai crescut puţin, mi-a devenit Profesor Muntele.
Acolo am învăţat că dacă vreau să trec o apă, trebuie să mă ud pe picioare. Am învăţat
că dacă îmi place Pădurea, trebuie să învăţ să cunosc Stelele, pentru că atunci când te apucă
noaptea în Pădure, e foarte puţin probabil să mai vezi luminile Oraşului. Am învăţat că Florile
frumoase, cresc în locuri la care se ajunge greu. Am învăţat că dacă vreau să ajung la înălţime,
trebuie să urc, începând de la poale. Am învăţat că cine urcă la înălţime fără să fi păşit,
coboară tot atât de repede pe cât a ajuns şi va căuta mereu altceva, fără a se mulţumi
vreodată cu ceea ce găseşte. Am învăţat că atunci când urci, ţi se usucă gâtul, transpiri,
oboseşti şi dacă te opreşti prea mult şi eşti prea atent la toate acestea, te vei aşeza jos. Am
învăţat că atunci când te-ai aşezat jos, primul gând trebuie să îţi fie la prima culme pe care
vrei să o descoperi; altfel, picioarele refuză să te mai asculte şi oboseala va face şederea atât
de dulce, încât vei uita de unde ai plecat şi încotro te îndrepţi. Am învăţat că atunci când urci,
trebuie să te opreşti doar atunci când picioarele refuză să te asculte, când inima ta ajunge să
bată în urechi, în stomac, în gât, când transpiraţia îţi intră în ochi şi te ustură, când rucsacul
din spinare atârnă mai greu decât tine. Am învăţat că atunci când în timpul urcuşului simţi
toate astea, te afli foarte aproape de un izvor de munte. Am învăţat că atunci când ai ajuns la
izvor, primul lucru pe care trebuie să îl faci, este să iei o gură de apă fără să o înghiţi, să laşi
gâtul să se umezească, să îţi scufunzi faţa în oglinda micului găvan de apă şi să aştepţi cu faţa
scufundată, până când prin pleoapele care acoperă ochii, începi să vezi lumina Stelelor; abia
atunci poţi să respiri şi să bei apă pe săturate; altfel setea va rămâne şi singurul lucru la care
te vei gândi, este oboseala din picioare şi bubuitul din urechi. Am învăţat că după ce m-am
săturat de apă, trebuie să dau capul pe spate, pentru a putea vedea Soarele strecurat printre
crengile Pădurii şi frunzele copacilor, altfel voi rata clipa în care Pădurea îmi va vorbi,
spunându-mi care e drumul cel mai bun. Am învăţat să iubesc muşchii şi lichenile, pentru că
dacă drumul prin Pădure este foarte lung şi ai ajuns la desişuri, sunt singurii care ştiu drumul
bun, mai ales pe timp de zi, când toţi ceilalţi îşi închipuie că ştiu. Am învăţat că, despre cei
care merg prin Pădure ziua şi trec fără să observe muşchii şi lichenii, aduc veşti echipele
Salvamont. Am învăţat că atunci când cade ceaţa, întinzi mâna şi detetele tale dispar în ceaţă,
este bine să te aşezi jos şi să îţi aminteşti fiecare pas pe care l-ai străbătut. Am învăţat că în
aceste clipe de şedere, la un moment dat, vei descoperi cu surprindere Soarele dinăuntrul tău,
şi că Lumina lui, va face să treacă neobservate clipele de amânare pe care ţi le impune Ceaţa.
Apoi, a venit Şcoala. La şcoală, am învăţat să scriu şi să citesc. Am învăţat că Muntele
este periculos şi că trebuie să merg cu cineva atunci când vreau să fac excursii la Munte. Am
învăţat că atunci când întreb pe cineva dacă vrea să meargă cu mine la Munte, el vrea să ştie
dinainte “Unde”. Am învăţat că dacă îmi pune cineva această întrebare şi îi răspund “Oriunde”
va trebui să aleg între a merge singur, sau a renunţa la Munte. Am învăţat că oamenii mari
pun preţ mai mare pe Şcoală decât pe Munte şi că, dacă vreau să pot să mai merg singur la
Munte, trebuie să învăţ să-mi împart Timpul între Şcoală, lecţii şi Munte. Am învăţat atunci
poate pentru prima oară că, dacă tai Timpul în felii, doare. Am învăţat că după ce ai tăiat
Timpul în felii, trebuie să alegi foarte bine ordinea în care le pui una după alta, altfel mereu va
ieşi o felie lipsă. Am învăţat că cei mai mulţi oameni mari mă întreabă mai curând ce am
învăţat la Şcoală, decât ce am învăţat la Munte. Am învăţat că unii oameni se tem de Munte şi
refuză toată viaţa să urce, fie şi o colină. Am învăţat că atunci când am căzut jos, cei mai mulţi
râd, o parte îmi întorc spatele cu dispreţ şi pentru o altă parte, par a fi invizibil. Am învăţat că
atunci când mă aflu jos, dacă cineva îmi întinde mâna să mă ridic, va fi privit la fel ca şi mine,
care am căzut. Tot la şcoală, am observat că atunci când povestesc despre Munte, colegilor le
place. Ciudat fapt însă, am mai invăţat că trebuie să spun multe poveşti despre Munte până să

© Stănescu Şerban, 2008 - 2010 Cuprins EOF 2 din 11


Am învăţat Cuprins EOF Pagina 3 din 11

reuşesc să conving pe cineva să urce cu mine. Mie mi-a plăcut întotdeauna să merg şi abia
după ce am ajuns la Şcoală, mi-a dat în gând că ar trebui să cer voie; şi asta s-a întâmplat
abia după ce am făcut ceva ce alţii se tem să facă. De cele mai multe ori însă, mi-am amintit
să o fac, abia când eram deja pe drum. Aşa am învăţat ce e bătaia. Aşa am învăţat de
asemenea, că uneori trebuie să alegi durerea, dacă vrei să faci altfel decât îţi dau voie ceilalţi.
Am învăţat că oamenii mari interzic copiilor să facă acele lucruri pe care ei înşişi se tem să le
facă. Am învăţat că dacă faci un lucru care ţi s-a interzis, de cele mai multe ori, mănânci
bătaie. Mai târziu, când raportul de forţe s-a schimbat, am observat că bătaia se transformă în
reproşuri, oprobiu, izolare, critică — mai vehementă sau mai puţin vehementă. Am învăţat că
vehemenţa cu care sunt criticat, depinde de câţi vor să mă critice; cu cât sunt mai mulţi, cu
atât vocile lor se transformă mai uşor în urlete. Am învăţat că cei care mă critică, mă vor urî
dacă voi continua să fac ceea ce cred eu că e bine. Am învăţat că e lipsit de importanţă pentru
cei care mă critică, faptul că fac ceea ce cred eu că trebuie. Am învăţat că dacă am căzut la un
moment dat, e mult mai important pentru cei care m-au criticat, să-mi spună în cor că mi-au
atras atenţia, decât să-mi întindă mâna să mă ridic. Am învăţat că după ce sunt criticat, dacă
fac ceea ce mi se spune să fac, îmi fac mult mai uşor tovarăşi de drum, dar mult mai greu sau
deloc, prieteni.
După ce am învăţat să scriu şi să citesc, am învăţat că scrisul şi cititul pot fi folosite
pentru a îţi pune gândurile în cuvinte; aşa s-a născut ceea ce mai târziu avea să se numească,
simplu, “Caiete”. Am învăţat că dacă scriu ceea ce gândesc, oamenii devin curioşi şi vor să
citească. Am învăţat că după ce citesc ce am scris, unii se bucură, alţii încep să viseze, alţii tac
o vreme după care încep să îmi pună întrebări, alţii mă iau în râs şi în fine, unii mă critică, de
cele mai multe multe ori, înainte de a termina de citit. După ce am început să îmi scriu
gândurile pe hârtie, am învăţat că dacă le citesc după o vreme, descopăr amănunte, detalii, pe
care atunci când am făcut ceva, le-am scăpat din vedere; aşa am învăţat că detaliile contează
şi că atunci când scrii, faci loc în mintea ta unor detalii care, există în altă parte decât în
mintea ta: înăuntrul tău. Am învăţat de asemenea că, dacă descoperi detalii care ţi-au
scăpat, trebuie să rescrii paginile respective, dacă vrei ca acele detalii să rămână la îndemână;
altfel, ele se întorc undeva, înăuntrul tău, înainte să fi apucat să le descoperi. Am învăţat
scriind, că există două feluri de “înăuntru”: în mintea mea şi în altă parte. Mi-a trebuit însă
mult Timp să învăţ de unde anume “dinăuntru” vin acele detalii. Am învăţat după ce am
descoperit acest “înăuntru” misterios, care este altceva decât Mintea, că cu cât scot mai multe
detalii de acolo, cu atât el devine mai mare. Aşa am învăţat ceva neobişnuit pentru mine şi am
observat că şi pentru mulţi alţii: cu cât exersezi mai mult şi mai des acest mecanism, cu atât
înveţi mai repede. Am învăţat că, după ce citesc ce am scris, este interesant să citesc şi ce au
scris alţii. Am învăţat pe urmă, că după ce citeşti ce au scris alţii, descoperi că mulţi dintre
paşii pe care i-ai făcut tu, i-au mai făcut şi alţii şi totuşi, sunt detalii pe care doar ei le-au
descoperit. Aşa am învăţat că dacă ţin cont de detaliile celor care au parcurs acelaşi drum pe
care merg şi eu, ajung mai repede unde vreau. Am învăţat că dacă cel care scrie se află destul
de aproape de tine, este mai avantajos să îl întrebi cum a ajuns unde se află, decât să aştepţi
să citeşti. Am învăţat că atunci când întreb, trebuie să întreb altceva decât am citit, dacă vreau
să capăt un răspuns. Am învăţat că dacă întreb ceva din ceea ce este scris înainte să fi citit, mi
se va retrage dreptul de a întreba. Am învăţat că dacă pierd dreptul de a întreba, e foarte greu
să îl recâştig şi uneori atât de greu, încât pot să consider că în practică, este imposibil. Am
învăţat că atunci când citesc, unele cuvinte parcă ar fi muzică, iar altele zgomot. Am învăţat că
dacă omit să citesc şi să întreb înainte de a face ceva, durează mai mult până termin de făcut
şi mă simt mai obosit. Am învăţat mai târziu că dacă semnez ceea ce fac, mă ajută să mă ridic
deasupra faptelor mele. Am învăţat că atunci când mă ridic deasupra faptelor mele, încep să
văd detalii noi şi să am o altfel de imagine asupra a ceea ce am făcut. Am învăţat după ce am
început să mă ridic deasupra faptelor mele, că unele dintre ele se înlănţuie şi formează un
drum, un parcurs, iar altele, se abat de la el. Am învăţat de asemenea că este important să îmi
semnez faptele, pentru că atunci când mă ridic deasupra lor, încep să văd faptele altora şi dacă
unele din faptele mele sunt fără semnătură, mi-e greu să mai găsesc sensul lor. Am învăţat
după ce am început să îmi semnez faptele, că pentru mine e mai puţin importantă semnătura,
decât pentru cei care vin în urma mea. Am descoperit că semnătura e ca un marcaj pe un

© Stănescu Şerban, 2008 - 2010 Cuprins EOF 3 din 11


Am învăţat Cuprins EOF Pagina 4 din 11

drum şi atât. Îţi arată pe unde a trecut cineva, drumul pe care l-a parcurs. Cine este acel
cineva, afli abia când legi faptele de semnătură. Am învăţat că hoţii, mincinoşii, escrocii şi alţii
asemenea, refuză să îşi semneze faptele, pentru a putea profita de neatenţia celor care uită să
şi le semneze; am învăţat de asemenea că tot ei, fie îşi însuşesc faptele nesemnate de alţii, fie
le pun pe ale lor, în dreptul celor care uită să semneze, pentru ca mai apoi să asiste la un
spectacol. Tot ridicându-mă deasupra faptelor mele, am învăţat că cei care şi le semnează,
ajung mai departe decât ceilalţi. Am învăţat că din cauza lipsei exerciţiului de a semna, unii
confundă semnătura cu faptele şi de aici, cu făptuitorul. Am învăţat că există şi unii oameni
care copiază semnăturile altora. Am învăţat la Şcoală, că dacă ai lecţii de făcut, trebuie să ţi le
faci. Am învăţat că lecţiile nefăcute, te conduc într-o bună zi în situaţia de a le face pe cele din
urmă, pentru a putea merge mai departe. Am învăţat atunci când a trebuit să-mi fac lecţiile
din urmă, că unele pot fi lăsate nefăcute, dar unele trebuie făcute. Am învăţat că dacă te duci
singur la Profesori să-ţi verifice lecţiile, e mai bine decât dacă aştepţi să vină să te controleze.
Am învăţat că atunci când aştepţi să vină să îţi controleze lecţiile, se adună multe necontrolate
şi sunt foarte multe şanse să iei o notă mai proastă şi pe lecţiile făcute foarte bine. Am învăţat
că dacă sunt ascultat şi am omis să îmi fac lecţiile, există Profesori pentru care contează mai
mult că am ştiut, decât ca am omis să îmi fac lecţiile. Am învăţat că Profesorii adevăraţi
apreciază mai mult ceea ce ai învăţat decât ceea ce ai memorat. Am învăţat că Profesorii
adevăraţi te învaţă mai degrabă CUM să înveţi decât CE să înveţi. Am învăţat că Profesorii
adevăraţi, te învaţă povestindu-ţi greşelile lor, mai degrabă decât ce trebuie să faci tu.

Timpul a trecut. Am terminat şcoala generală şi aşa am învăţat că, în viaţă sunt clipe în
care trebuie să iei hotărâri care pot să îţi schimbe viaţa, cu toate că Timpul în care le iei, e la
fel de scurt ca pentru oricare altă hotărâre pe care ai luat-o până atunci. Aşa am învăţat că în
astfel de clipe, dacă ai reuşit să îţi scrii gândurile, este foarte folositor să le citeşti, sau, cel
puţin să citeşti ceea ce au scris alţii, pentru că asta te ajută să te hotărăşti mult mai repede.
Am învăţat înainte de a începe liceul, că ultima vacanţă de şcolar, deşi are tot atâtea
zile, e cea mai scurtă din câte le-am avut.
Am mai învăţat că atunci când scrii, trebuie să te gândeşti la cineva pentru care scrii, în
afară de tine.

Atunci când am început să scriu “Am învăţat...” m-am gândit la un bărbat şi două
femei. Am să încep prin a numi femeile, pentru că sunt bărbat şi am învăţat că îmi pot permite
luxul de a rămâne în urma unei femei, fără ca asta să mă facă mai puţin bărbat, iar pe femeie,
mai mult femeie. Dar am învăţat că dacă te afli în urma unei femei care cade, o poţi ajuta să
se ridice mai repede decât când te afli înaintea ei. Mai fac asta, pentru că am învăţat că atunci
când cade o femeie, rănile vizibile, de cele mai multe ori sunt mici, superficiale şi ascund răni
invizibile, uneori mari. Am mai învăţat că rănile inviziblie ale unei femei, o fac mai urâtă şi am
învăţat că bărbaţii se uită mai curând după o femeie frumoasă decât după una urâtă, dar omit
să se întrebe de câte ori urâta a rămas în urma lor, a căzut şi ei au mers mai departe.

Numele primei femei pe care am avut-o în minte când am scris, poate îl voi afla într-o
zi. Pseudonimul ei, este “Vulpea_hoatză”. Vreau să ştiu numele acestei femei, pentru că îmi
place să ştiu faţă de cine am datorii de plătit, cu atât mai mult cu cât mi se întâmplă foarte rar
să fiu dator. În general, alţii rămân datori la mine. E posibil însă ca eu să fi făcut unele greşeli
care să îndreptăţească anonimatul. Totuşi, am învăţat că atunci când mi se explică unde am
greşit, e mai uşor să îndrept greşeala, iar când explicaţiile întârzie, greşeala se repetă, sub o
formă sau alta, pentru că învăţ mult mai încet.
Pentru cea de-a doua, al cărei pseudonim este “TheUnknownGirl”, am reuşit să aflu
numele, într-un târziu... Este IRINA ALEXE. Citiţi-o! Sunt sigur că vă veţi întoarce pe situl ei!
În fine, bărbatul pe care l-am avut în gând când am început să scriu, se numeşte
Octavian Paler. Am învăţat să îl respect şi să îl iubesc pe acest om, în ziua când, prin anul
1990 la televizor, întrebat fiind de ce evită să apară pe posturile de televiziune, acesta a
răspuns cam aşa:
“Eu am făcut revoluţia în papuci, aşezat comod în fotoliul meu de pensionar, în faţa

© Stănescu Şerban, 2008 - 2010 Cuprins EOF 4 din 11


Am învăţat Cuprins EOF Pagina 5 din 11

televizorului. Am considerat că e mai nimerit să îmi continui viaţa de pensionar, decât să ocup
pe ecran locul celor care au făcut revoluţia pe străzi, în bătaia gloanţelor.”
Acum, acestor trei Fiinţe, le datorez mult. Astăzi, mi-e greu să spun dacă voi apuca ziua
în care să sting această datorie. Singurul lucru pe care pot să îl fac ACUM, ASTĂZI, este să le
dedic aceast eseu, numit “Am învăţat...”
Vreau de asemenea să dedic acest eseu tuturor celor care au citit, citesc şi vor mai citi
ceea ce scriu. Lor le datorez Timpul pe care mi l-au acordat când m-au citit. Pe unii, poate voi
ajunge să îi cunosc, pe alţii, cu siguranţă, îmi va fi imposibil să apuc. E imposibil să ştii cu
certitudine ce îţi rezervă clipa următoare, deci fac ce se poate, ACUM.
Dedic acest eseu de asemenea şi celor pentru care sunt şi voi rămâne un necunoscut.
Într-un fel sau altul şi de la ei am căpătat ceva, fie că ştiu, fie că o să aflu, fie că îmi va fi
imposibil să aflu vreodată.
Viaţa este de cele mai multe ori mai scurtă decât credem şi mai lungă decât ne
imaginăm.
Am să închei spunând că dacă în minte i-am avut pe aceşti trei semeni ai mei, în suflet,
l-am avut pe DUMNEZEU. Între timp, am învăţat că el este Numitorul Comun, în care se topesc
toate deosebirile şi în care cuvintele urât, frumos, deştept, adormit, inteligent, prost, zgârcit,
filantrop, dispar... Ceea ce rămâne, este, pur şi simplu, ESTE.

II

Printre primele lucruri pe care le-am învăţat la liceu, a fost acela că băieţilor le place să
se laude cu ce le-ar place să facă, fără însă să fi făcut acele lucruri, iar fetelor le place să
bârfească pe oricine, în afară de ele însele. Am învăţat că există fete care au mai mult curaj
decât mulţi băieţi şi băieţi care au mai puţin curaj decât o fată oarecare. Am învăţat că există
mai multe feluri de profesori, aşa cum există şi mai multe feluri de elevi. Am învăţat că există
profesori care vin la şcoală, pentru că există zilele de 15 şi 30, pentru că există fete şi băieţi
care trebuie cântăriţi din ochi şi încadraţi în vreo categorie oarecare, funcţie de care merită o
notă sau alta; există profesori care vin la şcoală, pentru că atunci când deschid gura, au
auditoriul garantat, iar în cazul când se manifestă recalcitranţii, legea apără mai curând oratorii
decât oamenii; am învăţat că există profesori care vin la şcoală, pentru că ei pot să muncească
doar în echipă şi şcoala pentru ei, este o echipă bună. Am învăţat însă, tot în liceu, că există
profesori care vin la şcoală, pentru că acolo există elevi şi pentru că dacă ar uita o clipă de
aceşti elevi, sensul existenţei lor ar dispare şi că pentru aceşti profesori, dispariţia elevilor, e
mai rea decât moartea însăşi, decât nesomnul, decât ochelarii cu multe dioptrii, decât orele
neplătite, decât jignirile, dezamăgirile, pierderile de orice fel şi pentru care victoria oricât de
mică a unuia dintre aceşti pui de om, e propria lor victorie, e mâncarea, apa, haina, casa şi
orice altceva...
Am învăţat că există fete frumoase, ba chiar foarte frumoase, în ochii cărora se vede un
zid cenuşiu şi altele, mai urâte, în ochii cărora se ascunde Cerul pe care, când ştii să pândeşti
cu răbdare, răsare curcubeul. Am învăţat că atunci când o fată plânge, este altceva decât
dutere, ea vrea să fie admirată iar atunci când o doare cu adevărat, trebuie să ştii să vezi în
adâncurile ei lacrimile care întârzie să picure din ochi.
Am învăţat că unele fete se grăbesc să te înveţe ce este sărutul, iar altele se grăbesc să
te înveţe să iubeşti. Am învăţat că atunci când pleci la un drum lung şi greu, este lipsit de
importanţă cine are fustă şi cine pantaloni, dar atârnă foarte greu dacă eşti prezent tot timpul.
Am învăţat că există unele examene care despart colegii vechi, dar exisă alegeri pe care
le pot face şi care fac astfel încât, un examen ratat de ei, să fie altceva decât o prăpastie între
mine şi ei. Am învăţat că fetele citesc mai devreme în ochii mei, decât am reuşit eu să învăţ să
citesc în ochii lor. Am învăţat că există fete care pot risipi amărăciunea unei înfrângeri, cu un
simplu sărut pe fruntea mea şi uneori, doar cu un surâs. Am învăţat că existe fete după care te
uiţi lung şi fete care se uită lung după tine şi dacă privirile eşuează să se întâlnească,
înseamnă că ambii, au apucat pe un drum greşit în viaţă şi că e puţin probabil ca ei să mai afle

© Stănescu Şerban, 2008 - 2010 Cuprins EOF 5 din 11


Am învăţat Cuprins EOF Pagina 6 din 11

vreodată câte curcubee au răsărit în ochii fiecăruia, atunci când se priveau lung. Aşa am
învăţat că sunt foarte mulţi profesori care te învaţă să citeşti şi prea puţini cei care te învaţă să
vezi. Am învăţat că există o diferenţă între a privi şi a vedea. Am început să învăţ că e mai
folositor să văd şi abia apoi să privesc; pentru că invers, mă fură priveliştea şi uit unde trebuie
să ajung. Am învăţat că multe privelişti, bucură ochiul şi foarte puţine sufletul. Am învăţat că
există mai multe feluri de durere. Am învăţat că doare mai tare când ochiului îi lipseşte ceea ce
trebuie văzut, decât atunci când am căzut şi mi-am frânt un mădular; mădularul s-a lipit
singur, mai bine sau mai puţin bine şi am uitat repede toată durerea, dar întâlnirea ochiului
meu cu vidul, a făcut răni care se vindecă greu şi dor surd, dar continuu. Am învăţat mai spre
sfârşitul liceului că viaţa e un şir de lecţii, pe care le înveţi, dai un examen, apoi trebuie să
treci la următoarea; cu cât vacanţa pe care ţi-o iei între lecţii e mai mare, cu atât colegii tăi se
vor depărta mai mult de tine şi că e posibil ca într-o bună zi, să dispară din raza ta vizuală,
pentru totdeauna. Am învăţat că atunci când se termină o lecţie importantă, unii profesori
spun “la revedere”, alţii te întreabă “încotro” şi în fine, alţii te privesc lung, foarte lung în ochi,
tac şi în acele clipe ştii că dacă vei face alegerea corectă, ei vor fi alături de tine, chiar de ar fi
să sari în foc, în prăpăstii, sau în neant.
Tot spre sfârşitul liceului, am învăţat că lecţiile la care am lipsit sunt vina mea, iar
lecţiile din care am învăţat în şcoala generală le-am primit de la Ciulavu Lilica şi Goran Vasile,
iar în liceu, de la Livia “Lia” Dişli şi Ioana Dimo.
După liceu imediat, am descoperit că valorificarea unei pasiuni sau a unei aptitudini,
depinde de orizontul pe care îl oferă la un moment dat şi că există alegeri pe care trebuie să le
faci cu sufletul şi alegeri pe care trebuie să le faci cu capul: “Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului
şi lui Dumnezeu, ce-i al lui Dumnezeu”. Aveam să învăţ cu timpul că, aceasta a fost lecţia
pe care a trebuit să o repet de nenumărate ori pentru a o putea pricepe. Aşa am învăţat că
uneori trebuie să citeşti cu mult înainte anumite lecţii, chiar dacă vremea lor este încă departe,
altfel, când vine vremea să le foloseşti pentru a lua hotărâri grave, vei hotărî prost: Fie cu
capul, fie cu inima, în vreme ce ar trebui să hotărăşti cu ambele în mod egal.

III

După liceu, primul lucru pe care l-am învăţat a fost acela că, atunci când eşti nesigur pe
ce drum să apuci, e mai înţelept să te aşezi jos o vreme, să cugeţi şi să vezi dacă ceea ce îţi
place foarte tare, îţi va aduce şi foloasele cele mai mari. Am învăţat tot atunci că dacă te iei
după alţii care se grăbesc, în loc să înveţi să mergi mai repede, mergi pe drumul altora în loc
să mergi pe al tău şi s-ar putea să descoperi, târziu, că de fapt, trebuia să fii în altă parte
decât unde te afli. Aşa am învăţat că întoarcerile din drum costă şi dor şi am mai învăţat că
dacă refuzi preţul acestei dureri atunci când ai făcut descoperirea, întoarcerea tot va trebui să
o faci şi va fi mai scumpă, mai grea şi mai dureroasă. Aceasta a fost a doua lecţie pe care a
trebuit să o repet de multe ori. Am învăţat că atunci când te întorci din drum, te vei întâlni cu
elevii din clasele mici şi dacă treci printre ei cu fruntea sus, te vor dispretui şi te vor privi cu
scârbă, iar dacă pleci fruntea şi recunoşti că te-ai întors, vor veni lângă tine, îţi vor arăta ce
posibilităţi mai ai şi îţi vor aminti că poţi merge mult mai repede, pentru că deja ai învăţat ceea
ce ei, abia urmează să înveţe. Am învăţat că pe drumul de întoarcere, vei întâlni mulţi rătăciţi
ca şi tine, care spun celor din jur că s-au întors, pentru că au ajuns la capătul drumului, au
găsit Adevărul şi s-au întors pentru a îi călăuzi şi pe ceilalţi. Am învăţat că pe drumul de
întoarcere, ai răgazul necesar să înveţi lecţiile peste care ai sărit şi vei şti care sunt cele care îţi
sunt cu adevărat de folos şi care pot fi ignorate pentru totdeauna. Am învăţat că atunci când
eşti pe drumul de întoarcere, se iau oamenii după tine şi va trebui să găseşti în tine puterea de
a le spune privindu-i în ochi, că Adevărul încă mai trebuie căutat şi că le poţi fi doar tovarăş de
drum, nicidecum Călăuză. Am învăţat că dacă vrei să călăuzeşti pe alţii fără să ştii unde este
Adevărul, trebuie să fii în stare să te doară căderile lor, la fel cum te-au durut ale tale şi uneori
chiar mai tare. Altfel, vei pierde sensul de mers şi direcţia corectă şi în loc să te întorci singur
din drum din nou, vei face şi pe alţii să se întoarcă. Am învăţat că pe drumul de întoarcere,

© Stănescu Şerban, 2008 - 2010 Cuprins EOF 6 din 11


Am învăţat Cuprins EOF Pagina 7 din 11

observi mult mai uşor decât alţii când cineva cade şi că e bine să îl ajuţi să se ridice, indiferent
de ce se petrece mai apoi; vei mai învăţa astfel unele lecţii care sunt în afara programei de
învăţământ obligatoriu. Am învăţat că atunci când ridici pe cineva care a căzut, trebuie să fii
foarte atent: unii, te vor înjura şi te vor lovi, pentru că le place să stea pe jos, în ţărână; alţii,
te vor privi cu recunoştinţă; alţii, îţi vor spune “am să ţin minte asta şi poate într-o zi, cine
ştie, ne vom mai întâlni”; în fine, alţii, când le întinzi mâna, sar ca un arc şi îţi spun “Eu m-am
aşezat jos, să te aştept. Am un cal şi am să te iau în şa, în spate, dacă ai curajul să mergi cu
mine; într-o zi, am să te trec în faţă, să înveţi să conduci calul; iar după ce vei fi învăţat,
Cineva, îţi va dărui şi ţie un cal, aşa cum mi l-a dăruit şi mie; din acea zi, vom fi tovarăşi de
drum şi vom merge umăr la umăr. Astfel, când ne vom afla la o răscruce, ne va fi mult mai
uşor să cercetăm Căile şi să ne întoarcem înainte de a pierde prea multă vreme şi vom şti şi
care este drumul cel mai bun. Fiind doi, vom pierde fiecare doar jumătate din timp. După ce
am învăţat să conduc un cal, am mai învăţat că a conduce un cal e doar începutul. Am învăţat
că dacă înveţi să îl iubeşti, îi cresc aripi şi când drumul trece prin deşerturi lungi şi arşită, este
mai nimerit să zbori, decât să admiri peisajul. Am învăţat că atunci când zbori, vezi drumul
până departe şi e foarte greu să te mai rătăceşti, pentru că tovarăşul tău de drum vede ceea
ce ţie ţi-a scăpat, în vreme ce tu vezi ceea ce i-a scăpat lui. Aşa încât, împreună e mult mai
greu să rătăceşti drumul, sau chiar imposibil. Am învăţat că dacă drumul e lung şi greu şi calul
ţi-a obosit, trebuie să descaleci şi să te aşezi jos, lângă el, de dragul lui, oricât de mult ţi-ai
dori să mergi mai departe. Altfel, va veni ziua în care aripile lui vor fi prea obosite să te mai
treacă deşertul şi veţi cădea împreună în mijlocul lui. Dacă vei face aşa, vei lovi în tine, în calul
tău şi în tovarăşul tău de drum, care va rămâne singur şi îl vei constrânge să se oprească în
drum o vreme, pentru a-şi lua adio de la tine... Am mai învăţat că dacă tovarăşul tău de drum
îşi iubeşte calul prea puţin, e mai bine să vă luaţi “la revedere” după prima răspântie, înainte
de a ajunge la deşert, altfel, vei fi nevoit să îţi iei adio. Am învăţat că după ce ţi-ai luat adio de
la tovarăşul de drum, atunci când îl întâlneşti pe următorul, trebuie să îi spui cu orice preţ
povestea vieţii tale, iar el, povestea vieţii lui. Sinceritate totală. Doar aşa, pericolele se vor
împuţina, popasul va fi mai scurt şi iuţeala zborului mai mare. Doar aşa veţi putea recupera
întârzierea şi chiar lua un avans faţă de alţi călăreţi, mai puţin încercaţi.
După ce a trebuit să-mi iau adio de la primul meu tovarăş de călărie, m-am simţit atât
de greu, încât am descălecat şi am mers încet prin liniştea deşertului, împreună cu calul meu,
spre a aduce un ultim omagiu tovarăşului meu de drum de la care mi-am luat adio. Am mers
mult şi m-am bucurat să îmi amintesc toate clipele fericite petrecute împreună şi am rămas
surprins să constat că sunt singurele pe care mi le mai amintesc. Ce a fost greu, a rămas
asemenea unui vis despre care îţi mai aminteşti doar că l-ai visat. Din această reverie însă, m-
a trezit imaginea unui călăreţ căzut în deşert. M-am repezit împiedicându-mă de valurile de
nisip, cu gândul de a pierde cât mai puţin timp. Înainte însă ca eu să îi întind mâna şi calul şi
călăteţul au sărit în picioare. Am simţit că ceva ciudat se petrece înăuntrul meu, dar durerea
pierderii tovarăşului meu, era încă acolo şi vederea încă îmi era înceţoşată. Atunci călăreţul m-
a întrebat “Oare m-ai uitat atât de curând?” Ceva a tresărit în mine, dar îmi era greu să cred
că e posibil. “După cum bine vezi, e posibil.” a continuat el. “Atunci când ţi-ai luat adio de la
mine şi am plecat, în loc să îţi iei zborul şi să îţi cauţi alt tovarăş de drum, ţi-ai amintit tot
drumul pe care l-am făcut împreună. Asta, m-a împiedicat pe mine să merg mai departe şi
acum va trebui să te învăţ să zbori, aşa cum tu ţi-ai învăţat calul. Astfel, fiind una cu calul tău,
veţi zbura altfel. Vei vedea că acum ţi-aş spune degeaba cum, cuvintele sunt neputincioase.
Trebuie să o faci pentru a putea înţelege. Hai acum să facem împreună câţiva paşi prin deşert,
să gustăm bucuria revederii. Mai târziu, ne va fi de mare folos la amândoi.”

© Stănescu Şerban, 2008 - 2010 Cuprins EOF 7 din 11


Am învăţat Cuprins EOF Pagina 8 din 11

IV
Am învăţat că atunci când eşti pe scenă, sala e plină şi reflectoarele aprinse,
transpitaţia începe să curgă şiroaie, să ţi se prelingă în ochi şi să te usture; dacă în astfel de
momente eşti neatent şi clipeşti la momentul nepotrivit, vei pierde răsăritul Curcubeului, în
vreme ce spectatorii îl vor admira; iar după ce acesta se va fi stins, spectatorii vor părăsi sala,
în vreme ce tu vei aştepta aplauzele pe scenă, cu sala goală şi te vei întreba nedumerit “De ce
au plecat?”, poate foarte multă vreme de aici înainte. Aşa am descoperit că reflectoarele,
transpiraţia, căldura, sunt o parte din resursele necesare pentru a da naştere Curcubeului. Ele
sunt doar materie primă. Dacă te opreşti prea mult asupra lor, trece timpul şi combinaţia
magică de resurse numită „Curcubeu”, s-ar putea să devină imposibil de realizat în noile
condiţii. Uneori, o clipă contează cât un veac.
Într-o bună zi, am fost curios să descopăr cât anume pot privi Soarele. Ochi în ochi. La
început, mi-a fost greu şi cred că şi frică. Pentru că unii oameni mi-au spus de mai multe ori „o
să orbeşti, o să-ţi distrugă ochii!”. Şi totuşi, undeva înăuntrul meu, trebuia să capăt un
răspuns... Cum oare ar putea cel care îmi dă viaţă, să mi-o ia, doar pentru că vreau să îl
cunosc mai bine? Am întâlnit e adevărat asta foarte des la oameni. Oameni de care dacă te
apropii, poţi pierde multe, chiar şi Viaţa. Dar Profesorul meu, Muntele, m-a învăţat altceva. E o
distincţie mare între severitate şi violenţa brută. Muntele, e doar sever. Uneori, foarte sever.
Atât de sever cât trebuie, pentru ca tu să înveţi lecţia pentru care ai urcat pe Munte. Dar atât.
Cu timpul, tot privind Soarele, am descoperit că poate fi privit. Am descoperit chiar că
asta îmi face bine. Dar oamenii, se tem în continuare să privească Soarele. Preferă să stea cu
ochii în pământ, să poarte ochelari de soare, să fugă de Lumină...

V
...După ce mi-a trecut euforia privitului în Soare, mi-am amintit de ceilalţi, care se
feresc, purtând ochelari sau ascunzându-se în încăperi ventilate artificial, departe de Lumină.
Mi-am amintit de asemenea că, eram încă mic, pe când am descoperit că am un Dar: Acela de
a vedea Lumina din oameni.
Am cugetat lung asupra acestora şi am învăţat, după multă rezistenţă opusă, că un
astfel de Dar, este dat cu un anumit scop. Că trebuie să fac ceva anume cu el. Ani în şir, m-am
întrebat la ce poate folosi acest dar.
Am văzut că mulţi dintre cei care fie l-au căpătat la naştere, fie l-au dobândit printr-o
formă oarecare de învăţătură, caută să facă din folosirea lui, un fel de coroană, un fel de
piedestal, pe care să se urce şi de la înălţimea căruia, să sfideze pe ceilalţi; ba chiar unii, să
profite de cei din jur, umilindu-i şi considerându-i nişte gunoaie sau nişte slugi. Înainte să fi
privit Soarele de-a dreptul, cu ochii larg deschişi, credeam că învăţând de la astfel de oameni
despre darul care mă încurca — şi al cărui rost mie mi se părea că ar fi doar acela de a aduce
necazuri şi complicaţii inutile — o să aflu care este de fapt rostul său. Pentru ce le este dat
unora, de la naştere. Dar am învăţat doar că, unii fac din astfel de daruri filosofii complicate,
pentru a putea să rătăcească cu ele acei oameni aflaţi undeva mai la începutul drumului.
Într-o zi, în timp ce priveam în Soare, am simţit nevoia să-l întreb pentru ce mi-a fost
dăruit acest Dar. La ce ar trebui să îl folosesc.
Am aşteptat îndelung răspunsul. Întârzia să vină.
Într-o zi, departe de agitaţia aglomerărilor locuite, undeva în Natură, tot cugetând la
ceea ce trebuie să îmi fi răspuns Soarele, — pentru că eram sigur că mi-a răspuns — am zărit
silueta unui călăreţ, venind către mine de departe. Era mai curând ca o ceaţă subţire. Am
zâmbit. Îmi plăcea imaginea calului în galop şi călăreţul, care parcă era o parte din calul său.
Era frumos ce vedeam.
Călăreţul însă, în loc să dispară, ca orice altă nălucire, se apropia şi devenea tot mai
limpede. Mi-am amintit atunci că am un Prieten călăreţ, alături de care, am parcurs un drum.
Că ultimele sale cuvinte, le rostise în vreme ce păşeam încet prin deşert:
“Atunci când ţi-ai luat adio de la mine şi am plecat, în loc să îţi iei zborul şi să

© Stănescu Şerban, 2008 - 2010 Cuprins EOF 8 din 11


Am învăţat Cuprins EOF Pagina 9 din 11

îţi cauţi alt tovarăş de drum, ţi-ai amintit tot drumul pe care l-am făcut împreună.
Asta, m-a împiedicat pe mine să merg mai departe şi acum va trebui să te învăţ să
zbori, aşa cum tu ţi-ai învăţat calul.”

Am înţeles că a venit vremea să mergem mai departe. Timpul de odihnă, s-a încheiat.
Tovarăşul meu, a descălecat şi mi-a spus zâmbind:
— A venit vremea să înveţi să zbori! Vezi tu, dincolo de ceea ce ştii deja, mai este un fel
de a zbura. Atunci când tu însuţi zbori, când devii una cu calul tău, poţi zbura către cu totul
alte înălţimi şi către alte locuri. Dar ca să poţi înţelege asta, trebuia să treacă o vreme. Să
devii şi mai prieten cu calul tău. Ai zburat în felurite locuri. Am făcut-o şi împreună. Îţi mai
aminteşti însă, sunt sigur, de prima noastră întâlnire. Atunci când rătăceai prin mulţime. Acum,
a venit vremea să îţi arăt ceva... Dar înainte, trebuie să înveţi să zbori. Să fii una cu calul tău.
Asta, îţi va îngădui să vezi până foarte, foarte departe. Mult mai departe decât ce ai învăţat tu
că se poate.

Tovarăşul şi Prietenul meu, a încălecat şi mi-a aruncat o privire în care am citit clar că e
vremea să încălecăm din nou. Şi am încălecat şi ne-am luat din nou zborul. La început, am
făcut zboruri foarte lungi. De această dată, mi-a spus că eu sunt Călăuza şi eu trebuie să îl
duc, acolo unde cred eu că trebuie să ajungem. Am înţeles că e vremea recapitulării şi trebuie
să arăt ce am învăţat, să putem trece mai departe. După o vreme însă, a început să îmi explice
cum trebuie să mă port. Cu mine, cu calul. Înainte să îmi dau seama, cu fiecare nou zbor
practic, am descoperit că se poate zbura şi altfel. Am început treptat să ne ridicăm din ce în ce
mai sus. Până într-o zi când, ne-am aflat departe de Pământ, undeva în spaţiu. Şi el m-a
întrebat:
— Ei? Cum ţi se pare?
Eram însă prea copleşit de privelişte pentru a putea pătrunde înţelesul întrebării...
Să vezi Pământul de sus, sus de tot? Cât de minunat arată! Şi toate celelalte! Soarele,
celelalte planete... Îmi aminteau toate de vremea copilăriei, când alergam să prind Curcubeul
şi să îl întreb... Oare ce voiam să îl întreb? Cine este? Poate...
Am zburat o vreme, alături de prietenul meu, fără să îi pot răspunde. Apoi, el mi-a
spus:
— A venit vremea să ne întoarcem! Trebuie să ne odihnim o vreme. Mai avem un drum
de făcut şi e mai lung decât acesta.
— Mai lung? Cum adică, „mai lung”?! — mi-a scăpat mie surpriza.
— Hmmmm.... O să vezi imediat...

Am început să zburăm tot mai jos, până când am ajuns deasupra unei mulţimi care se
agita. Acolo, cinva s-a poticnit, a căzut... Altcineva, i-a întins mâna, l-a săltat de jos, au
schimbat câteva cuvinte şi cel care căzuse, a sărit în şaua calului celui care îi întinsese mâna.
Au plecat împreună, mai departe. Cei doi, îşi spuneau unul altuia ceva... Ştiam deja ce...

“Eu m-am aşezat jos, să te aştept. Am un cal şi am să te iau în şa, în spate,


dacă ai curajul să mergi cu mine; într-o zi, am să te trec în faţă, să înveţi să conduci
calul; iar după ce vei fi învăţat, Cineva, îţi va dărui şi ţie un cal, aşa cum mi l-a dăruit
şi mie; din acea zi, vom fi tovarăşi de drum şi vom merge umăr la umăr.”

Tovarăşul meu de drum, Prietenul meu, a rămas tăcut. Şi-a întors calul, către o altă
direcţie. Am înţeles că trebuie să mergem mai departe. Am zburat până deasupra deşertului şi
acolo, am coborât.
— Vreau să facem câţiva paşi prin nisip. Nisipul, ne ajută să cugetăm mai bine. Mai
avem o lecţie de învăţat. Poate cea mai grea. Aici, ne vom putea odihni în linişte, vom putea
cugeta adânc, ne vom putea lua „la revedere” de la unele, putem să spunem „bine v-am găsit”
altora. Dar mai ales, putem să ne facem cu mai multă grijă şi cu mai mare atenţie bagajul
pentru noua noastră călătorie. E mai lungă decât celelalte.
Dimineaţă, Prietenul meu, era tăcut. Îşi verifica bagajele cu mare grijă şi fiecare

© Stănescu Şerban, 2008 - 2010 Cuprins EOF 9 din 11


Am învăţat Cuprins EOF Pagina 10 din 11

amănunt îl cântărea adânc. Aşa încât, am făcut şi eu la fel. Am lăsat acolo tot ce mi s-a părut
că încetase să îmi mai fie de folos. Am împachetat amândoi totul şi am îngropat în nisip.
— Cine ştie, poate că într-o zi, nişte călători rătăcitori, vor avea nevoie de toate
acestea. E bine să le lăsăm un semn al trecerii noastre pe aici. Asta le va da siguranţa că
cineva, a mai fost cândva pe aici şi vor putea pleca la drum cu alte forţe...
Am încuviinţat tăcut. Îmi aminteam de clipa când îmi pierdusem tovarăşul de drum şi
am cules de la locul unde căzuse, tot ce credeam că îmi va fi de folos mai departe...
Am mai făcut apoi câţiva paşi prin liniştea deşertului, apoi, Prietenul meu a încălecat.
Am înţeles că a venit clipa ultimei călătorii despre care îmi spusese...
Am zburat lin, am refăcut o parte dintre zborurile lungi, apoi am început să ne ridicăm
tot mai sus. Simţeam când vine vremea să ne ridicăm, fără să îmi mai spună el ce şi cum. Îl
simţeam mulţumit. Apoi, am început să zburăm către Soare.
Eram îngrijorat, era prima oară când zburam drept către Soare. L-am privit întrebător.
Mi-a răspuns însă cu o privire severă. La astfel de înălţimi, cuvintele sunt de prisos. Am căutat
să mă fac şi mai mult una cu calul meu, care părea să se fi topit în mine, cum şi eu de altfel,
mă topeam în el. Apropierea de Soare, îmi ştergea orice amintire a ceea ce fuseseră cândva
„un cal şi un călăreţ”. Începusem să privesc în Soare, cum am văzut că făcea Prietenul meu.
Îmi era greu. Învăţăturile vechi, spuneau că o să orbesc. Dar Prietenul meu, nici gând să îmi
acorde vreo atenţie. El scruta Soarele, ca şi cum aştepta un semn de acolo, să vadă ceva
anume. O potecă, un drum sau cine ştie ce...
Am început apoi să simt cum Zborul nostru se iuţeşte, din ce în ce mai tare. Ceva
înăuntru, îmi spunea că ar trebui să fie din ce în ce mai cald şi totuşi, în jurul meu, era la fel.
Zburam cu o viteză enormă şi am pierdut clipa când totul s-a schimbat.
M-am trezit în spaţiu, printre stele. Prietenul meu, mă privea uşor amuzat...
— Ei? Ce te uiţi aşa nedumerit? Da. Suntem departe de casă. Am trecut dincolo de
lumea din care am venit. Îţi place?
Priveam stelele nenumărate din jurul meu. Mă gândeam câte lumi ascunde fiecare
dintre ele. Că mi-ar place să cunosc şi alte lumi.
— Vezi tu — îmi spuse Prietenul meu — asta este ultima învăţătură pe care ţi-o pot da.
Te-am învăţat tot ce ştiu. De aici înainte, poţi zbura oriîncotro vei dori, către oricare dintre
stelele pe care le vezi.
— Către oricare?!
— Desigur! Tu decizi! E bine să ştii că în zborurile tale, uneori, vei mai întâlni şi alţi
Cavaleri Rătăcitori printre Stele, ca mine, ca tine.
— Spune-mi, tu eşti Dumnezeu?— îl întreb eu, încurcat.
Prietenul meu, izbucneşte într-un hohot de râs. A râs mult şi cu poftă. Apoi, râsul s-a
domolit şi a continuat:
— Uite. Îţi promit că am să îţi răspund, cu o condiţie: Să îmi răspunzi şi tu la o
întrebare. Una singură!
— Îţi promit, îţi promit, m-am grăbit eu să aflu răspunsul.
— Bine. Iată întrebarea mea: TU, eşti Dumnezeu?
Am simţit ceva de parcă aş fi fost trăznit...
— Râzi de mine? Cum adică să fiu eu Dumnezeu?
Prietenul meu, începu să râdă şi mai cu poftă. Apoi, am înţeles. Am început să râd şi eu
şi am râs o vreme amândoi. Într-un târziu, am obosit şi ne-am oprit.
— Dragul meu — îmi spune el — a venit vremea să ne despărţim. Acum, eşti la fel ca
mine, un Cavaler Rătăcitor printre Stele. În călătoriile tale, vei întâlni multe, vei afla poate
multe alte lumi. Unele îţi vor place mai mult, altele, cine ştie, poate mai puţin. Vei întâlni în
călătoriile tale şi alţi Cavaleri, ca şi tine, ca şi mine. Fiecare poate, dacă vei voi asta, te va
învăţa ceva. Îţi va spune povestea lui. Ce te rog eu însă, este să ţii minte ceva simplu. Să ţii
minte cine ai fost şi cine eşti. E important. Este de fapt, singurul lucru pe care l-am făcut eu
pentru tine. Am făcut cu tine o călătorie, la capătul căreia, ai aflat cine eşti şi cine erai de fapt
şi înainte de a ne întâlni noi. Erai necăjit, ai strigat, eu te-am auzit şi am venit. Asta e tot.

Înainte să se stingă ecoul vorbelor sale, Prietenul meu, a dispărut. Câteva clipe, am

© Stănescu Şerban, 2008 - 2010 Cuprins EOF 10 din 11


Am învăţat Cuprins EOF Pagina 11 din 11

crezut că am visat. Dar mi-am dat seama că sunt printre Stele.


Am început să râd uşor. Îmi dăduse o ultimă lecţie... „Zboară! Uite, eu am plecat!”
Am zburat de atunci printre stele, am văzut câteva lumi. Mi s-a făcut dor de Prietenul
meu şi după o vreme, am început să îl caut. Dar el dispăruse fără urmă. Abia acum, mi-am dat
seama că ar fi trebuit să îl întreb cum îl găsesc, unde să-l caut...
Pe ecranul minţii, s-a desenat imaginea lui. Îmi zâmbea.
— Eşti sigur că vrei să mă găseşti? Dacă da, atunci întoarce-te în locul unde ne-am
întâlnit prima oară!
Înainte să apuc să mă dezmeticesc, imaginea lui s-a destrămat. O clipă, am fost
dezamăgit. Am crezut sincer că o să ne întâlnim, că auzise chemarea mea...
M-am gândit să zbor către o altă stea, în căutarea altei lumi... Am pornit în zbor, fără
vreo ţintă precisă...
...Şi dacă totuşi?...
Dar ce rost ar avea să îmi dea întâlnire acolo, tocmai acolo, unde căzusem cândva,
unde crezusem eu că Prietenul meu căzuse şi m-am repezit să îl ajut să...
Am început apoi să simt tot mai tare nevoia să mă conving dacă îl voi întâlni acolo. Cine
ştie, poate totuşi, aceea a fost penultima lecţie şi mai are să mă înveţe ceva...
Aşa că, am plecat spre steaua noastră şi spre Geea.
Gândurile mele zburau către primele lecţii cu Prietenul meu. Către drumul parcurs
împreună. Fără să bag de seamă, am ajuns în dreptul deşertului, apoi spre margine.
De sus, puteam zări mulţimea care viermuieşte. Am văzut în mulţime cum cade cineva.
L-am urmărit de departe cum se ridică de jos şi plecacă mai departe.
Şi atunci, mi-a venit o idee... Să vedem ce face dacă...
L-am privit cu mare atenţie. Undeva, înăuntrul lui, licărea o Luminiţă. Ca un mic Soare
care pulsează. Unul mic, dar viu.
M-am strecurat prin mulţime, destul de aproape încât să mă vadă, m-am trântit cu calul
în nisip şi am aşteptat. El s-a apropiat de mine, mi-a întins mâna. Am sărit cu tot cu cal, m-am
ridicat şi i-am spus „Eu m-am aşezat jos, să te aştept. Am un cal şi am să te iau în şa,
în spate, dacă ai curajul să mergi cu mine; ”
...În timp ce îi vorbeam noului meu tovarăş de drum, pe ecranul minţii, mi-a apărut
Prietenul meu. Zâmbea. Am simţit că o lacrimă stă să mi se rostogolească din ochi şi am
şters-o repede cu dosul palmei, înainte ca noul meu tovarăş de drum să o poată vedea...
Acum, e vremea pentru un drum lung şi greu... Poate cu altă ocazie...

Cuprins EOF

Cuprins EOF End Of File

© Stănescu Şerban, 2008 - 2010 Cuprins EOF 11 din 11

You might also like