Professional Documents
Culture Documents
) maghiară (fel,
chip, gând, oraş etc.) turcă (paşă, vizir, halva etc.)
Cea mai puternică dintre acestea este influenţa Iimbii slave, evidentă şi în structura
gramaticală (vocativ feminin, sistemul ie numărare de la 1 1-19) şi în vocabular
(20% din cuvinte).
Introducerea Iimbii slave În cancelaria domneascâ şi scrierea cu litere chirilice
(szláv betük) începând din secolul XII până în 1860 (când Cuza emite (kibocsát) un decret pentru
introducerea alfabetului latin) va rezulta îmbogăţirea vocabularului cu rnulte cuvinte
de origine slavonă.
• Limba română este o lirnbă unitară. Totuşi există unele diferenţe între limba
vorbită în diverse zone geografice şi de diferite categorii de oameni.
Limba populară este aspectul (arculat) spontan, oral ai limbii
Limba literară este aspectul îngrijit al limbii, supuse unor norme fonetice,
gramaticale şi de pronunţie (kiejtés) unanim acceptate.
Dialectele, subdialectele şi graiurile (nvelvjárások) sunt ramificaţiile (elágazások)
teritoriale ale limbii române. Ele diferă unele de altele prin anumite particularităţi
(sajátosságok) lexicale (szótári), fonetice şi gramaticale.
Dialectele limbii române sunt:
daco-româna (vorbită în ţara noastră)
aromâna (vorbită de românii din Macedonia)
lstroromâna (vorbită în peninsula Istria)
meglenoromâna (vorbită în nordul Greciei)
Subdialectele dialectului daco-român sunt: muntean, moldovean, maramureşean,
crişean, bănăţean. In interiorul acestora deosebim graiurile oltenesc, vrâncean, bihorean etc.
2. LITERATURA POPULARĂ,
PARTE INTEGRANTĂ A LITERATURII NAŢIONALE
3. MIORIŢA
• “Între toate aceste rămăşiţe ale trecutului este una care se ridică prin arta ei
fină şi prin simţământul ei pătrunzător aşa de sus, încât, pe drept cuvânt ne putem
întreba dacă i se poate găsi pereche în alte literaturi populare, şi dacă, chiar
Iiteratura cultă a realizat vreodată un mic poem aşa de armonic şi aşa de artistic”-
scrie despre valoarea baladei Mioriţa M. Sadoveanu, care, inspirat de baladă, a scris
celebrul (híres) roman Baltagul.
Este una din nenumăratele mărturisiri admirative ale oamenilor de cultură, de
când, în 1852 Vasile Alecsandri a publicat balada descoperită în Munţii Vrancei de
poetul Alecu Russo.
Creată în vremuri îndepărtate de către păstori iubitori de frumos, balada a fost
transmisă din gură în gură, din generaţie în generaţie, cunoscând astăzi peste 900
de variante, cu răspândire (elterjedés) în toate regiunile ţării.
• Conţinutul epic al baladei este simplu: ciobanul ungurean şi cu cel
vrâncean, invidioşi (irigyek) şi lacomi, se hotărăsc să-1 ucidă pe ciobanul moldovean:
“Că-i mai ortoman,/ Şi-are oi mai multe/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi/ Şi câini
mai bărbaţi.”
Ciobanul moldovean, avertizat (figye1meztetve) de oiţa năzdrăvană (táltos), îşi face
testamentul.
Această poveste simplă se desfăşoară treptat, parcurgând nomentele unei
naraţiuni: expoziţiune (bevezetés), intrigă (bonyodalom), punctul culmjnant (tetőpont).
Se prezintă mai întâi cadrul natural cu eroii principali, intriga provenind din
rivalitatea materială, avertizarea ciobanului de către oiţa năzdrăvană, testamentul
ciobanului, care cuprinde motivul măicuţei bătrâne şi al morţii ca o nuntă. Aceste
motive şi teme se armonizează într-o interesantă construcţie epico-dramatico-lirică.
Cadrul desfăşurării acţiunii este un splendid peisaj rnontan caracteristic pentru
îndeletnicirea (foglakozás) păstorească: ,,Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai”.
Cunoaştem apoi protagoniştii (főszereplők), pe cei trei ciobănei, care coboară
cu turmele Ior în vale. Se anunţă conflictul izvorât din rivalitate (versengés) rnaterială.
Până aici totul se derulează (kibontakozik) ca într-o naraţiune epică. Oiţa
năzdrăvană înzestrată cu capacitatea de-a vorbi descoperă complotul (összeesküvés)
şi îl avertizează pe stăpânul său, că ceilalţi doi se pregătesc să-1 omoare. Dialogul
dramatic dintre cioban şi anirnalul său preferat (kedvenc) rnarchează (jelöli) punctul
culminant al baladei. Reacţia ciobanului la vestea intenţiei celor doi este
surprinzătoare (rneglepő). E1 se adresează în cuvinte duioase rnioarei şi-i transmite
ultimele dorinţe în legătură cu înmormântarea (temetés) sa. Această parte a baladei
capătă caracter liric prin monologul intim al ciobanului despre viaţă şi moarte.
• Testamentul ciobanului este partea cea mai frumoasă a baladei.
Din monologul liric al ciobanului se desprinde (kiviláglik) concepţia de viaţă a omului simplu
din popor, dragostea faţă de muncă, faţă de natură, înţelepciunea în faţa morţii,
bunătatea şi bogăţia sufeletească. E1 doreşte să fie înmormântat în rnijlocul naturii,
aproape de stână (esztena) ca să nu se despartă de meseria lui, de animalele sale, de
‚
Irnpresionantă este imaginea măicuţei bâtrâne. care îşi va câuta disperată (ketségbeesve) fiul:,
‚ Din ochi lâcrirnând / Pe câmpi alergând / Pe toţi întrebând…”. Ea simbolizează dragostea de
mamă, lacrimile ei durerea pierderii fiinţei dragi.
De mare valoare artisticâ este portretul ciobanului, conturat cu ajutorul elementelor de natură:
“Mândru ciobănel/ Tras printr-un inel!/ Feţişoara lui,/ Spuma laptelui/ Mustăcioara lui/
Spicul grâu1ui/
Perişorul lui./ Pana corbului;/ Ochişorii lui,/ Mura cârnpului!”
• Trecând din gură în gură, din generaţie în generaţie balada s-a şlefuit continuu, până a
obţinut o formâ artistică perfectă. Ritrnul trohaic, rima împerecheatâ şi figurile stilistice originale
cuceresc (meghódítják) pe cititor. Iată câteva din cele mai frecvente figuri de stil:
Epitete: “Ş-are oi rnai multc,/ Mandre şi cornute/ Şi cai învăţaţi/ Şi câini mai bărbaţi!”
Metafore:‚.Feţişoara Iui,/ Spuma laptelui/ Ochişorii lui,/Mura câmpului.”
Repetiţii şi ent.imeraţii: “Trei turme de rniei /Cu trei ciobănei/ Unu-i moldovean,/ Unu-i
Ungurean.
Exclamaţii: ‚,Drăguţule bace!”; “Mioriţă laie, laie bucălaie!”
Alegorie: Moartea ca o mireasă zâmbitoare, ca o nuntă din poveşti.
Prin conţinutul de idei şi de sentimente, prin forma artistică desăvârşită (toké1etes)
Mioriţa este o capodoperă (remekmü) a Iiteraturii populare româneşti, expresie a
geniului creator al poporului român. Cum spune Sadoveanu: ‚,In toată structura ei,
această baladă unică este aşa de artistică, plină de simţire aşa de înaltă, încât eu o
socotesc drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului nostru...”
• Basmul creaţie epică populară cu mesaj (üzenet) despre idealurile oamenilor simpli din
popor
• Semnificaţia titlului metaforic, mesajul filozofic al basmului
• Acţiunea fantastică a basmului şi semnificaţia ei simbolică
Domnitorul preferat al lui Neculce este Dimitrie Cantemir, despre a cărui 9 luni de domnie
scrie în a şasea parte a cronicii. Descrie cu simpatie alianţa (szovetség) lui Canteimir cu
ţarul Petru I. al Rusiei, sperând în eliberarea ţării de sub influenţa (befolyás) Imperiului
Otoman.
Vizita ţarului la Iaşi, primit de populaţie ca un eliberator, sau bătălia de la
Stănileşti din 1711 sunt povestite cu mare talent.
Portretele doninitorilor Constantin Cantemir, Dimitrie Cantemir şi al ţarului Petru
cel Mare sunt adevărate pagini literare.
Cronica lui Neculce este precedată de o culegere de 42 de legende cu titlul “O
samă de cuvinte”. Legendele se referă la fapte şi întâmplări legendare ale unor
voievozi (Ştefan cel Mare, Petru Rareş, etc.), boieri (Nicolae Milescu Spătariul) sau
oameni simpli (Aprodul Purice) despre care se vorbeşte “de oarneni vechi şi bătrâni,
şi în letopiseţe nu sunt scrise”.
Legendele istorice au o deosebită valoare literară. Neculce dă frâu liber (szabadon
engedi) talentului de povestitor păstrând caracterul de oralitate populară. Foloseşte
graiul moldovenesc, un vocabular bogat şi variat, are mult umor, valorifică
proverbele şi zicalele populare (“Capul plecat (lehajtott) nu-l prinde sabia”, “Mielul blând
(szelid) suge (szopik) Ia două maice”).
Simetria construcţiei sintactice, bogăţia şi varietatea lexicului, ritmul şi
expresivitatea (kifejező képesség) limbajului, îmbinarea (összekapcsolás) măiestrită a
diferitelor procedee artistice ridică opera lui Neculce la rang de literatură artistică.
Ex.: “Aşa socotesc eu cu firea (természet) mea această proastă: când a vrea
Dumnezeu să facă să nu fie rugină (rozsda) pe fier şi turci la Ţarigrad să nu fie, şi lupii
să nu mănânce oile în lume, atunci poate nu vor fi nici greci în Moldova şi Ţara
Muntenească, nici or fi boieri, nici or putea mânca aceste două ţări cum le
mănâncă.”
• Cronicile moldoveneşti au servit ca izvor de inspiraţie (ih1et forrás) şi model de
patriotism sincer pentru mulţi scriitori şi poeţi români.
Din cronica lui Ureche s-au inspirat Costache Negruzzi (“A1exandiru
Lăpuşneanul”), Vasile Alecsandri (“Despot Vodă”), Barbu Şt. Delavrancea (“Apus de
soare”, “Viforul”, ,,Luceafăru1”), Sadoveanu (“Şoinii”, “Nicoară Potcoavă”, “Fraţii
Jderi”). Cronica lui Miron Costina fost folosită de Sadoveanu pentru scrierea
rornanului ,‚Neamu1 Şoimăreştilor”, iar cea a lui Neculce pentru scrierea romanu1ui
,,Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-vodă”.
7. ŞCOALA ARDELEANA
Când Ţările Române ies de sub dominaţia otornană (török fennhatóság) (1829 - pacea de
la Adrianopol) are loc un avânt economic mare, care duce la consolidarea (megerősödés)
burgheziei, la intensificarea luptei antifeudale, la pregătirea Revoluţiei din 1848 şi a
Unirii din 1859. Lupta politică pentru dreptate socială, libertate şi unire este
pregătită şi pe plan cultural-literar. Etapa cuprinsă între anii 1830 - 1860 este
cunoscută sub denumirea de perioada paşoptistă (negyvennyolcas korszak). Un mare
număr de inte1ectuali moldoveni (Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Mihail
Kogălniceanu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri) munteni (Gheorghe Lazăr, Ion Eliade
Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Dimitrie
Bolintineanu) Şi transilvăneni (Gheorghe Bariţiu, Andrei Mureşanu, Timotei Cipariu)
pornesc mişcarea culturală paşoptistă cu un puternic spirit naţional. Accentul se
pune pe folosirea în scris a limbii române, pe creaţia origina1ă şi pe evidenţierea
(kidomboritás) valorilor naţionale: istorie, folclor, natură. Se dezvoltă învăţământul,
presa, teatrul, literatura şi ştiinţele. Iau fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, creşte
numărul revistelor, al cărţilor tipărite în mare tiraj (példdnyszám), se formează un
public cititor, un public de teatru, se dezvoltă o viaţă artistică specific românească,
creşte numărul intelectualilor.
• Alături de revista Curierul românesc şi suplirnentul (melléklet) literar Curier de
ambe sexe, apărute la Bucureşti în 1829, conduse de Ion Eliade Rădulescu, de
revista Albina românească şi suplimentul literar Alăuta românească, publicate 1a
Iaşi în 1829, de Gheorghe Asachi, cea mai importantă revistă 1iterară a epoci este
Dacia literară, publictă în 1840, la Iaşi, sub conducerea lui Mihai.
Kogă1niceanu.
In primul număr al revistei, Kogălniceanu publică un articol-program cu titlul
Introducţie, în care sintetizează (összefoglalja) scopurile revistei, tendinţele (irányzatok)
acestei epoci revoluţionare, sarcinile scriitorilor adunaţi în jurul revistei, ideologia
curentului naţional-popular (népi-nemzeti áramlat).
1. Kogălniceanu îşi începe articolul cu lauda contribuţiei (hozzájárulás) valoroase a
revistelor literare care au apărut specificând (pontositva) că ele “au mai mult sau mai
puţin o culoare locajă”. De aceea este necesară o revistă, care să publice “literatură
naţională din orice parte a Daciei”. Apare prima oară în cultura română ideea unei
literaturi unite, naţionale, sugerate (sugalrnazva) şi în titlul revistei.
2. Kogălniceanu condamnă imitaţiile (utánzások) şi traducerile care “s-au făcut la
noi manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul (szellem) naţional”. După
părerea sa traducerile “nu fac o literatură”.
3. Susţine, că originalitatea naţională este‚ însuşirea cea mai preţioasă a unei
literaturi”.
4. Cere scriitorilor să se inspire din realităţile naţionale: istorie, folclor şi
frumuseţile patriei.
“Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de
mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi
şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm
de la alte naţii”.
5. Revista va lupta pentru unitatea limbii şi literaturii tuturor românilor: “Ţelul
nostru este realizarea dorinţei ca românii să aibă o limbă şi literatură comună
pentru toţi”.
6. Kogălniceanu acordă mare importanţă criticii literare care va aprecia fără
părtinire (részrehajlás nélkü1) valoarea estetică a operei:
“Critica noatră va fi nepărtinitoare: vom critica cartea, iar nu persoana”.
• Mişcarea literară paşoptistă, curentul naţional-popular formulat de
Kogălniceanu în Dacia Literară a cuprins toate provinciile româneşti.
Un mare număr de scriitori, poeţi şi critici au contribuit la înflorirea literaturii
române paşoptiste.
In Moldova au activat Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Gheorghe Asachi,
Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri; în Ţara Românească Ion Heliade
Rădulescu, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Vasilc Cârlova, Grigore
Alecsandrescu, Anton Pann, Dimitrie Bolintineanu şi Cezar Bolliac; în
Transilvania Gheorghe Bariţiu, Andrei Mureşanu, Timotei Cipariu.
Toţi au fost participanţi sau simpatizanţi ai Revoluţiei din 1848, luptători pentru
emanciparea naţională. Toţi au fost adepţi (hivei) ai culturii franceze, ai gândirii
europene contemporane. Toţi au con-tribuit la îmbogăţirea literaturii naţionale cu
noi genuri şi specii, cu o tematică specific naţională.
Astfel evocarea unor momente din trecutul îndepărtat al ţării şi a unor figuri de
domnitori şi eroi legendari apare în operele lui Costache Negruzzi, Grigore
Aiexandrescu şi Vasile Alecsandri. Revoluţia, Unirea, Războiul de Independenţă ca
evenimente istorice contemporane au fost propagate, elogiate de majoritatea
poeţilor epocii. Meditaţia romantică pe tema trecutului glorios şi al prezentului
demn de reformat apare în creaţia lui Grigore Alexandrescu.
Folclorul este descoperit ca sursă de inspiraţie şi ca model de bogăţie spirituală
naţională. Vasile Alecsandri publică prima culegere de folclor cu titlul Poezii poporale;
mituri, credinţe, tradiţii şi obiceiuri sunt prelucrate de toţi poeţii epocii.
Natura va fi descoperită ca sursă de inspiraţie tot ca un factor al spiritului naţional
(pastelurile lui Alecsandri, descrieri de călătorii).
9. COSTACHE NEGRUZZI ALEXANDRU
LĂPUŞNEANUL
• Costache Negruzzi a fost cel mai important prozator din epoca paşoptistă. E1 a
contribuit la dezvoltarea literaturii române cu câteva excepţonale nuvele istorice
adunate în ciclul Fragmente istorice şi cu reuşite epistole literare (irodalmi levelek)
adunate în ciclul Negru pe alb.
Văzând în Negruzzi întemeietorul nuvelisticii istorice romantice, Mihai Eminescu
va scrie despre el astfel în “Epigonii”:
“Iar Negruzzi şterge colbul (por) de pe cronice bătrâne
Căci pe mucedele (pernészes) pagini stau domniile române...
Moaie (belemártja) pana în culoarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte (szornorú).”
Capodopera lui Negruzzi, una dintre cele mai frumoase nuvele din literatura
română este Alexandru Lăpuşneanul. Apare în 1840 în primul număr al revistei
Dacia Literară şi este o nuvelă romantică inspirată din cronica Iui Grigore Ureche.
• Tema nuvelei prezintă un epizod dramatic din istoria Moldovei, conflictul dintre
domnitor şi boieri în timpul celor cinci ani din cea de a doua domnie a lui Alexandru
Lăpuşneanul (1564-1569).
Conpoziţia nuvelei este echilibrată, simetrică. Cele patru capitole cu câte un
moto semnificativ parcurg treptele unei naraţiuni.
Capitolul I. are motoul “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau” - prezintă Iocul,
timpul acţiunii, personajele principale şi conflictul dintre ele.
Capitolul II. “Ai să dai samă, Doamnă!” - adânceşte conflictul dintre domnitor
şi boieri.
Capitolul III. “Capul lui Moţoc vrem!” - atinge punctul culminant prin uciderea
boierilor şi răzbunarea împotriva lui Moţoc
Capitolul IV. ,,De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu” - aduce
deznodământul (megoldăs) nuvelei prin moartea domnitorului.
Acţiunea nuvelei este romantică, spectaculoasă. Are un puternic conflict social-
politic, multe scene sângeroase şi un personaj principal ieşit din comun, cu atitudini
exagerate (tiúlzó).
Lăpuşneanu, trădat de boieri în prima sa domnie, se întoarce în ţară cu oaste
străină. Boierii, în frunte cu trădătorul Moţoc, îl întâmpină la graniţa Moldovei,
încercând să-1 convingă să renunţe la tron, sau să intre în ţară fără oaste. Vicleanul
domnitor nu poate fi păcălit, spune cu ironie: “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau! “.
• Nicolae Filimon (1819 - 1865) este un irnportant scriitor postpaşoptist care face
trecerea de la proza romantică paşoptistă spre proza realistă a marilor clasici.
Activitatea sa literară este redusă: debutează (először közöl) ca jurnalist (ujságíró) în
1857, scrie cronici muzicale şi drarnatice, impresii de căiătorie (Excursiuni în Germania
meridională. Memorii artistice, istorice şi critice), două nuvele romantice (Mateo
Cipriani, Friderich Staaps), şi o nuvelă satirică (Nenorocirile unui slujnicar sau
gentilomii de mahala (külvărosi gavallérok)).
Capodopera (remekmü) lui rămâne romanul Ciocoii vechi şi noi publicat în 1863, primul
rornan valoros al literaturii române, un roinan tipologic, care urmăreşte evoluţia
(fejlődése) unor tipuri reprezentative pentru epocă, o frescă (freskó) socială a
societăţii rornâneşi de la începutul secolului trecut.
• Tema rornanului este zugrăvirea artistică a procesului decăderii (lecsúszás)
moşierimii feudale şi a ridicării unei clase lacome de bogăţie şi putere, a unor
parveniţi lipsiţi de scrupul moral (gátlástalan felkapaszkodók) care înzecesc loviturile de bici (ostor)
pe spinarea ţăranului şi ruinează (csődbejuttatják) boierimea feudală cufundată
(süppedve) în desfrâu (züllés) şi lene orientală.
La acest aspect tematic se referă titlul şi subtitlul cărţii. Cum scrie Filirnon în
Prolog: “Iată tipul ce ne propunem a urrnări în deosebitele faze prin care el a trecut
în secolul nostru, de la ciocoiul cu anteriu (süveg) şi cu călămări (tintatarió) la brâu al
timpilor fanariotici până la ciocoiul cu frac şi cu mănuşi albe din zilele noastre”.
• Compoziţia romanului este echilibrată şi rotunjită.
Incepe cu Dedicaţie: “Vouă dar, străluciţi luceferi ai răului vă dedic această slabă
şi neînsemnată carte”.
Urmează un Prolog care cuprinde caracterizarea tipului de ciocoi: Ciocoiul este
totdeauna şi în orice ţară un orn venal (megvásárolható) ipocrit, laş, orgolios (gőgös),
lacorn, brutal până la barbarie şi dotat de o ambiţiune nemărginită”. Filimon descrie
metodele necinstite şi treptele de parvenire ale ciocoiului. E1 află slăbiciunile
stapanului, e linguşitor, mincinos, hoţ, dernagog, dar perseverent (kitartó), calculează
cu viclenie “treptele scării pe care voieşte a se sui la putere”.
Cele 32 de capitole dezvoltă acţiunea romanului. Dinu Păturică, fiu de vătaf
(intéző), prin linguşire şi metode necinstite ruinează (tönkretesz) pe stăpânul său,
Andronache Tuzluc, boier fanariot, vârstnic, cu ajutorul complicilor săi, Chera
Duduca, amanta (szerető) boierului şi a sa, Chir Costea Chiorul, un negustor necinstit.
Romanul se termină cu un Epilog (utószó) romantic în care aflăm despre soarta
eroilor. In rnod forţat şi neverosiinil (hiteltelen) scriitorul pedepseşte personajele
negative şi răsplăteşte personajele pozitive. Dinu Păturică moare la ocnă (sóbánya),
Andronache Tuzluc moare în mizerie ca un cerşetor (koldus), Chera Duduca este
sugrumată (megfojtva) de un turc gelos (féltékeny), Chir Costea Chiorul este condamnat de a
fi bătut în toate pieţele şi a fi ţintuit (odaszegezve) de urechi în faţa prăvăliei sa1e.
Personajeje pozitive destul de palid (halványan) conturate îşi primesc răsplata de la
soartă conform clişeului romanelor romantice: fostul vătaf, Gheorghe ajunge mare
spătar, se căsătoreşte cu Maria, fiica banului C.
• Caracterizarea personajelor
Dinu Păturică este tipul ciocoiului nou, al parvenitului lipsit de scrupul
mora1. Portretul fizic al eroului e conturat în prima pagină:
“Un june de 22 de ani, scurt la statură, cu faţa oacheşă (barnabőrű), ochi negri
plini de viclenie, un nas drept şi cu vârfu1 cam ridicat în sus, ce indică ambiţiunea
şi mândria grosolană (durva)....”
Viclenia, ambiţia şi voinţa sunt principalele trăsături ale erou1ui:
“Păturică îşi luase hotărârea de a deveni om mare şi nici un obstacol (akadály) nu
putea să-1 abată (eltéríteni) de la această idee fixă”.
“Păturică era în adevăr un om extraordinar, are o natură de fier. Tot ce face eroul
este subordonat (alárendelve) ambiţiei de a parveni: e linguşitor şi servil, nu
neg1ijează nici instruirea (képzés) per- sonală. Işi cultivă (műveli) mintea cu mare
Sârguinţă, cîtind mai ales cărţi1e din care putea să înveţe “rnijlocul de a se ridica la
mărire”. Işi domină bine sentimentele. Se căsătoreşte cu Duduca din interes. Cu
mare stăpânire de sine cu viclenie şi inteligenţă se disimuleazâ (megjátssza rnagát), se
preface (szinlel) în aşa fel, încât lumea îl iubeşte şi are încredere în eI.
Cu aceste metode rafinate (dorzsölt) urcâ treptele parvenirii: ciubucciu (pipatisztitó), păzitor şi
slujitor al cherei Duduca, vătaf de curte. Luând mită (csúszópénz) de la arendaşi
pentru a-şi acoperi furturile, vânzând slujbe, înşelând pe ţărani şi jefuind (kifosztva) pe
boier, el face o avere imensă. Cu ajutorul complicilor (cinkosok) reuşeşte să până
mâna pe toată averea lui Andronache Tuzluc care trebuie să-şi părăsească rnoşia cu
o valiză.
Sub noul domn, Alexandru Suţu Păturică primeşte rangul de stolnic (asztalnok),
trădează pe Tudor Vladimirescu lui Ipsilanti pentru care, ca răsplată (jutalom) devine
ispravnic (végrehajtó) pe două judeţe. Ca stăpân atot putemic, Dinu Păturică jefuieşte
atât de sălbatic pe ţărani, că aceştia se adresează noului domnitor, Grigore Ghica.
In sfârşit se face dreptate, domnitorul î1 condarnnă la ocnă şi îi despăgubeşte
(kárpótolja) pe ţărani.
Andronache Tuzluc este tipul boierului vechi, fanariot, delăsător (hanyag), leneş şi
credul (hiszékeny). S-a ridicat şi el din uliţele Fanarului prin linguşiri, intrigi şi
imoralitate. Este un bătrân depravat (züllött) care întreţine (kitart) o curtizană tânără
pe Duduca, dar o cere în căsătorie pe Maria, frica pură, angelică (angyali) a banului C.
Chera Duduca, partenera lui Păturică este la fel de vicleană, ambiţioasă şi imorală
ca aceasta. Frumoasă şi inteligentă, ea se vinde bătrânului boier, apoi lui Dinu
Păturică, ca apoi să moară ucisă din gelozie tot din cauza infide1ităţii (hütlenség) sa1e.
Costea Chiorul este un negustor necinstit, vinde tot, chiar şi conştiinţe
(lelkiismeret). Informator şi trădător, cămătar (uzsorás) şi gazdă de tioţi (orgazda), îşi
vinde până şi propriile fete.
In antiteză romantică cu personajele negative, demonice Filimon prezintă şi
câteva personaje pozitive, angelice: banul C. “român de naţiune”, cinstit şi
mărinimos (opus lui A.T.), Maria pură, visătoare (opusă Cherei Duduca), Gheorghe,
slugă devotată (hüséges) şi cinstită, conturat în antiteză cu Dinu Păturică.
In ciuda unor exagerări romantice, cartea are meritul să redea în mod realist
viaţa socială şi economică de la începutul secolului trecut: modul de viaţă al
ciocoilor, curtea domnească cu atmosfera de corupţie şi decădere fanariotă, viaţa
culturală a epocii, necazurile vieţii ţăranilor etc.
psihologică
• Acţiunea dramei
• Caracterizarea personajelor principale
• Omul de ştiinţă şi scriitorul B.P. Haşdeu este un continuator al generaţiei
paşoptiste care a îmbogăţit cultura română cu scrieri istorice, folclorice,
lingvistice şi beletristice (szépirodalmi). Ca poet, prozator şi dramaturg îl interesează
temele istorice pe care le transpune (átülteti) în opere de realism psihologic şi de
fantezie romantica.
• Cea mai importantă operă literară a lui Haşdeu este drama istorica în versuri
“Răzvan şi Vidra”, reprezentată în 1867.
Tema dramei este socială şi psihologică. In prefaţa dramei Haşdeu
formulează (megfogalmazza) scopul urmărit. Prin viaţa şi scurta domnie a lui Răzvan
Vodă ilustrează “o puternică luptă de ură între boieri şi ţărani, între cei avuţi şi cei
săraci”. Această luptă este zugrăvită în prirnele două cânturi, când eroul este încă
rob ţigan şi căpitan de haiduci.
Pe lângă tema socia1ă drarna are şi un. caracter psihologic în sensul că, prin
urcarea lui Răzvan până la tronul Moldovei, autorul prezintă consecinţele
(következmények) negative ale setei de putere asupra sufletului uman. Prin exemplul
boierului Zbierea, stăpânul inuman al lui Răzvan, se ilustrează consecinţele setei
de avere. Cum spune Haşdeu în Prefaţă: “Seteade mărire şi iubirea de argint sunt
nişte neputinţi (hiábavalóságok) ale sufletului”.
• Acţiunea dramei este structurată în cinci cânturi, fiecare având un titlu
semnificativ (sokatmondó).
Primul cănt cu titlul “Un rob pentru un galben” prezintă pe Răzvan, ţigan
dezrobit, ştiutor de carte care scrie şi afîşează (kiragaszt) în piaţa Iaşu1ui un pamf1et
satiric (gúnyirat)1a adresa boierilor şi domnitorului. In acest timp boierul Zbierea îşi
pierde punga cu galbeni, pe care o găseşte Răzvan. Acesta oferă punga
cerşetorului Tănase, care nu vrea să accepte pomana (alamizsna) de 1a un ţigan şi
primeşte numai un galben. Zbierea îşi regăseşte punga dar descoperind lipsa
unui galben, îl ia în schimb rob pe Răzvan.
Cântul al doilea cu titlul “Răzbunarea” se petrece în codru unde Răzvan a fugit din
robia boierului. Pentru calităţile (erények) sale de om viteaz şi drept, este ales
căpitan de haiduci. Oamenii săi uită de originea sa şi îl iubesc, în ciuda tinereţii
sale. Un moment interesant pentru conturarea (körvonalazás) caracterului ieşit din
comun al eroului principal este când, haiducii îl prind pe Zbierea, dar, contrar
aşteptărilor, Răzvan îl iartă şi îl eliberează.
Boierul Ganea, vrând să se căsătorească cu Vidra, nepoata lui Moţoc, vine în
codru la Răzvan să-1 roage s-o răpească (elrabolja) ca să nu fie dusă la mănăstire
(kolostor). Răzvan o răpeşte, se îndră- gosteşte de ea, Vidra la rândul ei este
emoţionată de calităţile căpitanului de haiduci şi rămâne cu el în codru.
Cântul al treilea, cu titlul Nepoata lui Moţoc, prezintă influenţa nefastă
(kedvezőt1en befolvás) a Vidrei asupra caracterului eroului. La îndemnul ei Răzvan se
angajează în armata polonă cu haiducii săi. Pentru vitejia sa este numit căpitan de
oaste, o mare avansare (előrelépés) pentru un haiduc ţigan. Vidra nu se
mulţumeşte doar cu atât, vrea să-1 vadă mai sus, mai mare.
Cântul al patrulea, cu titlul Incă un pas prezintă pe Răzvan polcovnic (ezredes) în
armata polonă. Când se pregăteşte războiul cu Moldova refuză să lupte împotriva
ţării sale, acceptă propunerea lui Aron Vodă să devină hatman al Moldovei.
Acţiunea cântului cinci cu titlul Mărirea se petrece la Iaşi. Răzvan
detronează (rnegfosztja trónjától) pe Aron şi ocupă tronul. Este trădat de boierul
Başotă, care deschide porţile cetăţii în faţa polonilor. In lupta pentru apărarea
cetăţii, Răzvan este grav rănit şi moare în braţele Vidrei.
• Drama are caracter romantic prin spectaculosul (látványosság) acţiunii (răpire, dragoste la
prima vedere, trădare, detronare etc.) şi prin personajele excepţiona1e
caracterizate prin antiteză romantică. (Răzvan curajos, iubitor de libertate,
mărinimos (nagylelkű) în antiteză cu Zbierea, lacom, egoist, nemilos (kiméletlen);
Başotă, crud, orgolios, brutal, în antiteză cu Tănase, Răzeşul, Vulpoiul, eroi din
popor, capabili de vitejie şi fapte măreţe)
Cele mai interesante personaje literare sunt Răzvan şi Vidra, cuplu (păr) legat
prin dragoste romantică, dar şi prin caracterul lor antitetic. In centrul antenţiei se
găseşte Răzvan, tânăr ţigan, care datorită ca1ităţi1or excepţionale ajunge până
la scaunul Moldovei, într-o epocă (sec. XVI-lea) când prejudecăţile rasiale (faji
eltőítéletek) erau foarte puternice şi ţiganii erau încă robi. Incă din primele două
cânturi aflărn calităţile fundamentale al eroului: este cult, inteligent, cin stit şi
mărinimos. Când vornicul Başotă caută autorul poeziei împotriva domnitorului,
Răzvan se prezintă voluntar, ca să nu fie arestat un om nevinovat. Dăruieşte
punga de aur găsită cerşetorului. Tanase ca acesta să-şi salveze familia de
rnoarte prin înfometare. Eliberează pe stăpânul său crud, Zbierea spunând că
“Răzbunarea cea mai crudă este când duşmanul
Trebuie să recunoască că eşti bun şi dânsul rău.”
In codru cucereşte repede simpatia haiducilor, pentru că îi conduce in spiritul
dreptăţii şi omeniei.
Intalnirea şi căsătoria cu Vidra, nepoata ambiţioasă, imperativă (uralkodó) a lui
Moţoc, îi va schimba caracterul. Vidra recunoaşte repede complexul de
inferioritate (kisebbségi komplexus) a lui Răzvan datorită originii sale de ţigan. Trezeşte
în sufletul său ambiţia de a dovedi că şi un ţigan este capabil şi viteaz. Astfel
ajunge Răzvan cu ceata lui de haiduci în oastea leşească unde câştigă adrni-raţia
şi respectul polonilor, devenind căpitan de oaste. Patriotismul puternic îl
determină să refuze să lupte împotriva Mo1dovei, dar acceptă (elfogadja) funcţia
de hatman în curtea Moldovei. Acesta este momentul, când ambiţia lui Răzvan,
trezită de soţia sa, nu mai poate fi temperată (uralni). Faptul că-1 mai desparte “un
pas” de 1a tron î1 ameţeşte (elszşditi). Patima puterii (hatalomvágy) îl orbeşte şi nu
mai poate fi oprit nici de sfaturile înţelepte ale camarazilor săi de luptă nici de
presimţirile negre (balsejtelmek) ale Vidrei.
Setea de putere, “ceasul de rnărire” este plătită scump deRăzvan, cu viaţa sa.
13. TITU MAIORESCU (1840-1917)